Cuvântul magic care răsună în toate capitalele europene în ultimele săptămâni este „Minsk”. Se referă la un acord vechi de 7 ani și a scăzut în 13 puncte. Este văzut din ce în ce mai mult ca fiind cheia opririi Rusia de la invadareaUcraina si apoi razboiul. Despre asta se vorbește din ce în ce mai tare după maratonul lui Macron dintre Moscova, Kiev și Berlin, după telefoanele dintre Draghi și Putin și după călătoria lui Scholtz la Washington.
Se mai numește și „Minsk II” pentru că a urmat o primă versiune și a fost semnat la un summit din capitala Belarusului pe 11 februarie 2015. A fost semnat de șefii de stat ai Rusiei, Ucrainei, Franței și Germaniei, sub egida Organizației de Securitate și Cooperare. in Europa (OSCE), la finalul unui complicat proces de negociere pentru a pune capăt războiului din Donbass, regiunea ucraineană de la granițele de est cu Rusia care condusese teritoriile Lugansk și Donețk, susținută, după cum știm, de armele Moscovei. , la despărțirea de guvernul de la Kiev.
Pentru a spune adevărul, primul care a indicat această cale a fost premierul italian Mario Draghi care, într-o declarație din 22 decembrie, în urma unuia dintre convorbirile telefonice cu Putin, amintise că: „relațiile dintre Ucraina și Rusia sunt guvernate de Acordurile de la Minsk care nu au fost respectate de niciuna dintre părți. Deci respectarea acestor acorduri ar putea fi primul pas”.
În acel moment, net de neatenția față de pandemie și preocupările chirinale, părea o modalitate diplomatică de a se distanța de subiectul spinos, după cum știm, italienii nu excelează în inițiative musculare. În schimb, adevăratul subiect al discuției fusese oferit, dacă, evident, nu se dorea să înfrunte Moscova prin desfășurarea armatelor și trecerea la acțiune de facto. De atunci soluția a început să circule în diferitele cancelarii tot sub denumirea de „format Normandia” datorită faptului că cei 4 semnatari participaseră cu toții la sărbătorile debarcării istorice chiar în anul în care războiul de la Donbass. Și astăzi se vorbește despre ea din ce în ce mai deschis.
Dar ce prevede Protocolul de la Minsk?
În afară de încetarea focului, eliberarea și schimbul de prizonieri, noi alegeri, grațieri și amnistie pentru cei care au luat parte la revoltă, prevăzute respectiv la punctele 1, 3, 4, 5 și 6, Protocolul intervine în mod profund pentru a modifica cel statul politic al Ucrainei. De exemplu cu punctul 11, care prevede schimbarea constituției țării pentru a recunoaște marje ample de autonomie pentru regiunile separatiste.
Merită citit: „Efectuați reforma constituțională în Ucraina prin intrarea în vigoare, până la sfârșitul anului 2015, a noii Constituții care are în vedere descentralizarea ca element cheie; și să prevadă o legislație permanentă cu privire la statutul special al zonelor autonome din regiunile Donețk și Lugansk, care include, printre altele, nepedepsirea și nerăspunderea celor implicați în evenimentele care au avut loc în zonele menționate anterior; dreptul la autodeterminare lingvistică; participarea organelor autonome locale la numirea șefilor procurorilor și a președinților instanțelor din ariile autonome menționate mai sus”.
Este punctul cel mai delicat al Protocol, ceea ce probabil a împiedicat să fie pusă în practică în acești șapte ani. Pentru că această construcție mulțumește de fapt doar Moscova, nici separatiștii, nici ucrainenii nu au fost entuziasmați de concluzie.
Să intrăm în meritele Protocolului
A Putin Protocolul este în regulă pentru că nu numai că îi salvează fața, permițându-i să-și retragă armata cu demnitate, dar îi permite să omoare trei păsări dintr-o singură lovitură: este recunoscut drept protectorul „fraților” ruși maltratați de ucraineni; autonomia înseamnă că influența sa asupra unei bucăți de Ucraina devine permanentă; și, în cele din urmă, nu trebuie să cheltuiască un ban pentru a readuce la normal un teritoriu sfâșiat de război pentru că Ucraina va trebui să aibă grijă de el.
Ai separatiști nu le place Protocolul pentru că nu vor autonomie, au luptat pentru independență. Revenirea sub Kiev, deși într-un mod diferit, este departe de planurile lor. Și până acum au pus piciorul în cel mai clasic mod: continuând să tragă. Pentru că războiul de acolo nu s-a încheiat niciodată.
Și Protocolul rezistă șiUcraina și tocmai din motivele care îi plac în schimb Moscova. Kievul înțelege bine că iese penalizat de confruntare prin pierderea autorității asupra unei bucăți de teritoriu. Și se mai teme că influența Moscovei, începând din cele două regiuni, s-ar putea extinde și în restul țării. Toate motivele sacrosante. Dar cum iese?
În discuțiile cu Kiev, paharul este arătat ca pe jumătate plin: de data aceasta nu va merge ca în Crimeea de ce a acceptat Rusia eu noi granițe a țării care a ieșit din prăbușirea fostei URSS în 1991. Acest lucru este prevăzut la punctul 9 al Protocolului care dispune „restabilirea controlului deplin de către partea ucraineană a frontierei de stat de-a lungul întregii zone de conflict care trebuie să aibă loc de la prima zi a desfășurării alegerilor locale”.
Și este, de asemenea, adevărat că Rusia trebuie să-și retragă toți soldații, așa cum se precizează la punctul 10 al Protocolului, care dispune „retragerea tuturor formațiunilor armate străine, inclusiv a mercenarilor, și a vehiculelor militare. Dezarmarea tuturor grupurilor ilegale”.
Dar Kievul încă consideră Protocolul o ceașcă amară. Nu la fel europenii pentru că trebuie să pătrundă cercul: deși cu prudență, vor să înțeleagă neliniștea Moscovei de a vedea țări care nu mai sunt prietene la granițele sale (din cei 8 membri aifostul Pact de la Varșovia 7 fac acum parte din NATO); și mai presus de toate vor să-și continue încălzirea și iluminarea locuințelor și să facă acest lucru gazul rusesc este indispensabil. Până la urmă întrebarea este: să mori pentru Donbass? Probabil că nici Kievul nu vrea această soluție.
