Absența realismului nu ajută la oprirea declinului. Utopia este de fapt cel mai bun companion al „nimic nu se schimbă”, cel puțin de la Tomasi di Lampedusa încoace - Iar realismul nu inspiră un articol publicat pe site-ul Noise from Amerika de Sandro Brusco și preluat de nou-înființată asociație „stop the declining”. ".
Cu intenția comună de a demonstra că „Este posibil un alt raport datorie/PIB” se afirmă că „obiectivul de 105 miliarde de cedări imobiliare totale în 6 ani nu ar trebui să fie imposibil de realizat”. Chiar și cu beneficiul folosirii condiționalului, este o prognoză, după părerea mea, absolut nerealistă. Această hotărâre se bazează pe trei elemente:
a) Experiența istorică; după cum a amintit cu brio de Mario Sarcinelli într-o conferință la CNEL în iulie anul trecut, această experiență indică faptul că ar fi imposibil să se realizeze un program de eliminare de doar 5 miliarde pe an (cu mult mai puțin decât cele 35 ipotetice de Brusco). Experiența istorică este termometrul unei administrații care reacționează cu o încruntare birocratică la reduceri de perimetru (mai mult necunoscute în dimensiunile lui exacte) și încet, găsindu-și ușor sprijin în reglementările urbanistice complexe și încurcate (emise de diferitele niveluri ale administrației) .
b) Lo starea grav recesivă a pieței imobiliare unde vânzările au scăzut brusc (conform datelor de la Proprietatea Statului – în jur de 30% față de 2006 în sectorul rezidențial). Și cine ar trebui să cumpere cele 35 de miliarde pe an? Nu există cumpărători și cu atât mai mult cu un randament foarte limitat precum cel oferit astăzi de clădirile publice, după cum se poate citi și din comentariile de la Noise from Amerika în sine.
c) Una supraestimarea dimensiunii piețeiindiferent de ciclul economic negativ; consideră că dezinvestițiile publice, pentru întreaga Europă, pot fi cuantificate la 2-3 miliarde (vezi discursul lui Antonio Guglielmi de la Mediobanca la conferința CNEL menționată mai sus) și de aceea este de neimaginat o piață de 10 ori mai mare pentru Italia.
Chiar și estimarea privatizărilor mi se pare în mare parte eronată prin exces. Brusco crede că poate fi privatizat cu 90 de miliarde în trei ani. Din nou, mă bazez pe trei considerente:
a) Experiența istorică; ar însemna dublarea a ceea ce s-a realizat în perioada de aur de trei ani a privatizărilor italiene 1997-1999, când acțiunile companiilor publice au fost vândute pentru 50 de miliarde de euro.
b) Portofoliul s-a epuizat comparativ cu atunci și au rămas companii mai puțin atractive (cu excepția acțiunilor rămase ale ENEL și ENI). În plus unele companii (acesta este cazul FS și Poste) necesită intervenții nemarginale în structurile corporative în contractele de planificare și servicii care, judecând după modul în care se derulează afacerea numirilor la Autoritatea de Transport, ar dura mult mai mult decât cele șase luni ipotetizate de Brusco; si nici macar pentru firmele detinute de autoritati locale nu a fost inca gasita cheia problemei, care este esential juridico-constitutionala, care sa le oblige la vanzare.
c) Criza financiară a pieţelor pune unele probleme în ceea ce priveşte naţionalitatea potenţialilor cumpărători, probabil nici europeni, nici americani. Care guvern ar preda o companie de furnizare de energie unei țări producătoare nealiniate? Aș sugera să revin la revizuirea modului în care Thatcher (ale cărui convingeri liberale nu ar trebui să existe nicio îndoială) a reacționat atunci când compania petrolieră kuweițiană a încercat să dobândească controlul asupra noului privatizat British Petroleum.
