Nu am fost niciodată comunist. Dar am avut mulți prieteni militanti ai PCI pe care i-am admirat sincer pentru angajamentul lor cultural și politic, chiar dacă nu am înțeles niciodată prea bine cum se poate numi comunist în fața eșecurilor evidente ale acelor regimuri.
Claudius Petruccioli – exponent istoric al PCI, și unul dintre arhitecții momentului de cotitură Bolognina – în 2001 a publicat un „Rendiconto” care nici atunci nu a scăpat de niciuna dintre problemele arzătoare ale comunismului italian. Noua ediție, actualizată și îmbogățită a „Rendiconto - Italianul a plecat de la PCI până astăzi” (edițiile La Nave di Teseo), oferă răspunsuri convingătoare pe trei niveluri: despre ce, ca să spunem așa, antropologic, care privește caracteristicile tipice ale militantului comunist, despre istoria unei perioade cruciale de cinci ani (din 1989 până în 1994) nu numai pentru PCI, ci pentru întreaga democrație italiană și, în sfârșit, asupra caracteristicilor și contradicțiilor stângii de astăzi și în special ale PD-ului încă în mijlocul vadului dintre salvarea vechiului stil comunist și lansarea unei noi construcții politice.
Apartenența la PCI, cel puțin de la sfârșitul anilor XNUMX, nu a fost motivată în primul rând de ideologie și cu atât mai puțin de mitul revoluției din octombrie și de funcționarea socialismului real, ci de faptul că partidul era un loc de socializare. precum și viața politică, identificarea, securitatea psihologică și existențială. Comuniștii italieni nu numai că au simțit că sunt de partea dreaptă a istoriei, dar datorită vieții de partid, s-au deosebit de îngustimea și îngustimea mic-burgheză. Era un fel de lume paralelă: cei care îi aparțineau puteau călători în toată Italia și în străinătate (cel puțin în Occident) rămânând mereu într-o rețea binevenită, o rețea de relații și prietenii care se uneau în interior și se distingea din exterior. Îmi amintesc și acum că, în 1980, când am ajuns ca redactor-șef la Il Mattino di Napoli, Antonio Bassolino, pe atunci secretar regional al PCI Campania, a vrut să mă întâlnească dis-de-dimineață într-un bar suburban pentru că „nu este bine – mi-a explicat – să fiu văzut cu un jurnalist burghez”.
Dar această separare a dus la închiderea ochilor la ceea ce se întâmpla în lumea exterioară. Deja fusese greu de justificat represiunea din Ungaria din '56 şi cea din Cehoslovacia din '68. Au fost apoi niște reacții înfiorătoare ale intelectualilor apropiați de partid și ale multor lideri vechi care își petrecuseră o parte din tinerețe în URSS, la momentul prăbușirii zidului Berlinului care a târât sub dărâmăturile sale toate regimurile est-europene. țări pe care le-au ținut doar datorită tancurilor Armatei Roșii. Regizorul Nanni Loy a spus, într-o conferință, că cetățenii Germaniei de Est care s-au înghesuit pe cealaltă parte „Ei cred că cumpărarea unui blender este libertate”.
Giancarlo Pajetta a fost șocat de evenimentele din 1989: mintea lui a refuzat să accepte ceea ce se întâmplase. S-a plâns de ce Piero Fassino se dusese să viziteze mormântul lui Imre Nagy din Paris, premier ungar ucis de comuniști, și încă îl apăra pe Ceaușescu cu câteva zile înainte de dezintegrarea totală a regimului său. Alessandro Natta, care fusese secretar PCI de la moartea lui Berlinguer până în 1988, a considerat căderea zidului drept o nenorocire și a spus că era ca și cum Hitler ar fi câștigat.
Din aceste reacții înțelegem ce înseamnă să fi fost comunist în Italia și cauzele eșecului de a atinge punctul de cotitură dat de Achille Occhetto PCI după căderea zidului Berlinului. În evenimentele șocante, care au pus capăt regimurilor din Europa de Est, multi au vazut ocazia de a da nastere unei noi stangi, capabilă să abandoneze vechile ipocrizii și clasica duplicitate Togliatti a PCI, pentru a se deschide nu numai către partidele socialiste, ci și către alte forțe liberale progresiste, cu intenția de a oferi o alternativă reală la cei peste patruzeci de ani de conducere creștin-democrată a putere. Alții, pe de altă parte, au văzut în ea o modalitate de a se întoarce prin salvarea trecutului, salvgardarea organizației existente de partid, păstrarea capacității de a fi revoluționari în cuvinte și manageri de felii de putere în practică.
Acesta din urmă a fost cel care a câștigat, condus de Massimo D'Alema care a oferit un punct de sprijin echipei de conducere pentru a-și perpetua puterea apropiindu-se și mai mult de zona guvernamentală. De aici și prevalența conservării chiar și în ultimele schimbări, aceea de a considera întotdeauna partidul ca pe o „firma” proprie - definiție de Pierluigi Bersani - din care urmau să fie excluse organismele străine, precum Matteo Renzi care fusese și el votat de mai multe ori în primare de marea majoritate a alegătorilor PD. Pe scurt, populația electorală era pregătită pentru străpungere, dar liderii au fost cei care au reținut dorința de noutate, acuzându-i pe cei noi (cei care nu se puteau lăuda că sunt nobilimi comuniste) că nu sunt de stânga. Renzi era văzut ca un infiltrat, cineva care se înțelegea cu inamicul (și de fapt îl lăuda pe Marchionne), cineva care dorea să realizeze reforme instituționale care, după stânga tradițională, echivalează cu o lovitură de stat, un pericol pentru democraţie.
Aici se află problema Italiei. Eșecul sequelului PCI-PDS-DS-PD în finalizarea punctului de cotitură provenit din căderea Zidului Berlinului. În același timp, incapacitatea noutății lui Berlusconi de a da viață unui partid liberal cu adevărat de masă. De fapt, după prăbușirea partidelor tradiționale din Prima Republică, ar fi trebuit să ajungem nu numai la noi formațiuni politice, ci și la un alt model constituțional, bazat pe alternanță în guvernare, și pe o structură instituțională capabilă să ofere cetățenilor un guvernarea democrației, eficientă și transparentă.
În perioada de cinci ani ’89-’94, de la căderea zidului Berlinului până la guvernarea Ciampi, s-au suprapus evenimente care ar fi putut duce la proiectarea unui nou viitor pentru întreaga țară. din pacate din cenușa PCI nu s-a putut naște o altă stângă, capabilă să ofere o lectură nouă și originală a realității mondiale și deci să facă propuneri atât ideale, cât și concrete și nu utopice, precum cele ale omului nou născut din depășirea ordinii capitaliste. Pe scurt, o stângă capabilă să înțeleagă că nu mai era nevoie de multe instrumente ideologice vechi. Că conceptul de capitalism nu ne mai spune nimic din moment ce sunt atât de multe capitalisme, unele mai politice, altele mai bazate pe piață. Că Guvernul nu este suprastructura șefilor, ci este cel care conduce jocul. În afară de a-l acuza pe Renzi că este de partea lui Marchionne! Dar tocmai pentru că managerul venit din America încerca să trezească capitalismul italian somnoros ghemuit între stat și Mediobanca, ar fi trebuit să fie un aliat împotriva vechii ideologii sindicale a lui Maurizio Landini care apăra întregul trecut.
Această rămânere ancorată la vechea „Companie” a dus la răspândirea unei profunde nemulțumiri față de politică. Cetăţenii se agaţă cu forţa disperării de mişcări noi şi improvizate. Dar sunt gata să le abandoneze la primul indiciu de dezamăgire. Este clar că mobilitatea electorală excesivă semnalează că există – după cum spune Petruccioli – o nepotrivire între cererea și oferta politică. Cu alte cuvinte, este necesar să se creeze forțe politice capabile să ofere soluții temerilor și perspective credibile de creștere, fără a se refugia în trecut, fără a arăta spre dreapta pe autarhie și suveranitate, și a lăsat pe vechile rețete de etatism și bunăstare care deja au eșuat în aplicarea lor istorică. Din păcate nu vedem cine este capabil să depășească lupta zilnică pentru a se descurca, să propună o viziune realistă și credibilă a viitorului în jurul căreia să mobilizeze energiile cetățenilor. Schimbarea ritmului Europei cu noua solidaritate și resursele financiare puse la dispoziție ar putea fi prilejul unei reînnoiri politice?
