Scenariul economic în care ne aflăm de ani de zile ar impune sindicatelor să depună un efort curajos de reînnoire pentru a reda companiilor sprijinul pentru redresarea productivității care poate fi obținut doar printr-un alt sistem de relații între nivelurile negocierii salariale colective.
În căutarea unei unități sindicale care să-l opună lui Matteo Renzi, nu ne confruntăm cu o sinteză organică a politicii sindicale, ci cu o însumare a trei suflete sindicale care sunt uneori în contradicție între ele, de la filosofia participativă a Cisl la neodirigismul Uilului si sufletul muncitorist si populist al CGIL.
Centralitatea revendicării sindicale rămâne principiul imuabilității negocierilor colective naționale ca element de reglementare a nivelurilor salariale, nedorind să atribuie salariilor contractuale doar acea funcție de „salariu minim garantat” care ar fi de dorit, nici recunoașterea unui rol. , dacă nu marginal, la negocierea companiei, un loc eficient de potențial schimb de flexibilitate și productivitate pentru companie.
Acordul de negociere concertat din 1993 prevedea că salariul contractual ar acoperi inflația doar în timp ce salariul companiei va fi legat de creșteri ale productivității, calității și profitabilității companiei. O schemă care, de fapt, s-a menținut doar pentru sezonul 1994 al reînnoirilor contractelor.
În anii următori și până la ultimele reînnoiri, creșterile salariale ale contractelor naționale au fost întotdeauna mai mari decât inflația pentru că s-a susținut, nerespectând liniile directoare ale acordului din 1993, că trebuie să plătească și majorările (pur teoretice) în productivitatea globală a sectorului mărfurilor, mai mult, într-o țară care a continuat să-și piardă competitivitatea.
De ani de zile oamenii au vrut să se prefacă că nu înțeleg că axa negocierilor salariale ar fi trebuit să se deplaseze din ce în ce mai mult spre centrul de greutate al companiei, care datorită scutirii de taxe sau impozitării preferențiale ar da creșteri mai mari lucrătorilor și costuri mai mici companiilor.
Se pare că sindicatul vrea să ignore că, perseverând într-o politică a salariilor fixe contractuale, detașată de orice referire la realitățile companiei, salariile în Italia vor continua să fie printre cele mai mici, iar costurile cu forța de muncă printre cele mai mari din Europa, și în acest fel prin pierderea nu numai a locurilor de muncă (în afară de efectele de droguri ale Legii locurilor de muncă pe piața muncii), ci și a veniturilor.
Mecanismul de salarizare propus, de exemplu, în platforma metalurgilor de revendicări pentru reînnoirea Contractului Colectiv Național de Muncă, a cărui negociere se va relua în septembrie, ar condamna din nou toate companiile din sector la o dinamică nelimitată de creștere a costurilor total. desprins de situația companiei și întemeiat pe presupunerea că, întotdeauna și în orice caz, firma are avere de distribuit.
Este destul de clar că intenția de a respinge cu orice preț introducerea în țara noastră a „salariului minim legal”, prezent în majoritatea țărilor europene, sau în orice caz a unui „salariu garantat contractual”, determină sindicatul la re -propune un mecanism care să amintească chiar de „salariul variabil independent”, pe care Luciano Lama îl considera deja o eroare strategică în 1978.
În interviul acordat La Repubblica la 24 ianuarie 1978, Lama a declarat de fapt: „Ne-am dat seama că un sistem economic nu poate suporta variabile independente. Capitaliștii susțin că profitul este o variabilă independentă. Muncitorii și sindicatul lor, aproape ca răzbunare, au susținut în ultimii ani că salariile sunt o variabilă independentă. Cu cuvinte simple, s-a stabilit un anumit nivel de salariu și un anumit nivel de ocupare a forței de muncă și apoi s-a cerut ca celelalte variabile economice să fie fixate în așa fel încât să facă posibile acele niveluri de salarizare și ocupare. Ei bine, trebuie să fim sinceri din punct de vedere intelectual: a fost o prostie, pentru că într-o economie deschisă variabilele sunt toate dependente una de alta”.
Întrebat dacă există o relație între nivelul salarial prea mare în raport cu productivitatea și scăderea ocupării forței de muncă, Lama a răspuns: „Este exact așa, ne-a confirmat experiența din ultimii ani. Or, ocuparea forței de muncă nu va scădea, dar șomajul va crește, pentru că noua generație tânără nu își va găsi o debușare”.
Pentru a recupera competitivitatea și productivitatea sistemului industrial aflat în scădere constantă de treizeci de ani încoace, ar fi deci necesar să se realizeze o revigorare reală a relațiilor industriale cu trecerea la noi sisteme contractuale mai simple și mai eficiente, și nu să reînnoiască, de exemplu, contrar celor sperate de mulți, contractul colectiv de muncă pentru metalurgi după schema tradițională, care în orice caz ar înregistra un salt înapoi față de contractele colective de muncă din 2009 și 2012 semnate doar de Fim- Cisl și Uilm-Uil, după ce au dispărut în platforma unitară cu Fiom-Cgil timidele referiri la derogarea acordurilor de firmă.
Introducerea unui salariu minim prin lege sau, așa cum a propus Federmeccanica, adoptarea contractuală a unui salariu de garantare pentru lucrătorii ale căror salarii nu sunt afectate de superminime individuale sau colective ar grăbi, așadar, procesul de reînnoire a sistemelor contractuale, făcându-l formal este posibilă inițierea negocierilor colective descentralizate, capabile să fie mai aproape de nevoile companiilor și ale lucrătorilor, companie cu companie.
Aceasta nu înseamnă ștergerea părților normative din contractul național de muncă, pornind de la drepturile sindicale, ci dinamica salarială ar fi urmărită, cu negocierea companiei, la meritul și motivația legate de prestația muncii, în avantajul performanța companiei și salariile lucrătorilor.
Evident, contractul național de muncă continuă să aibă greutatea lui pentru cei care nu negociază, și de aceea continuă să protejeze, cu salariul garantat, puterea de cumpărare a tuturor lucrătorilor din sectorul la care se aplică, dacă nu au alte surse de cresteri salariale.
