„Pericolul războiului nu este iminent, dar trebuie luate măsuri pentru a opri creșterea ISIS”. Cum să faci asta explică Stefano Silvestri, un mare expert în afaceri internaționale și fost președinte al IAI (Istituto Affari Internazionali), care recunoaște rolul cheie al Italiei în relațiile cu ambele părți ale lumii islamice („Avem relații bune atât cu Egiptul, cât și cu Turcia”), fără a uita totuși că „ONU și Uniunea Europeană ne datorează solidaritate: orice tip de intervenție în Libia ar necesita costuri și o desfășurare considerabilă de resurse și oameni”.
O adevărată intervenție de război, care ar necesita o rezoluție ONU (chiar ieri Franța și Egiptul au solicitat o întâlnire urgentă a Organizației), potrivit lui Silvestri, este de evitat, în ciuda alarmei ridicate de premierul libian recunoscută de comunitatea internațională, Abdullah al-Thani: „Interveniți imediat, altfel amenințarea va ajunge în Italia”, a spus ieri liderul țării nord-africane. „Nu trebuie să exagerăm – explică actualul director al AffarInternazionali, fost consultant pentru Ministerele Afacerilor Externe și Apărării – în a vedea în fiecare eveniment sau în fiecare declarație o amenințare efectivă, dar nici nu trebuie să subestimăm clar. Totuși, pot spune că situația este exact aceeași de luni de zile, nu există niciun motiv special de alarmă astăzi”.
După cum a spus premierul Matteo Renzi, care a reiterat că „nu este momentul unei intervenții militare”, chiar și pentru Silvestri gama de opțiuni include și alte ipoteze viabile, deși foarte dificile. Dar Italia poate juca un rol decisiv, mai ales în prima strategie posibilă: cea diplomatică. „A intermedia între cele două suflete ale lumii islamice, cel al Frăției Musulmane și cel, ca să spunem așa, mai laic al guvernului libian recunoscut de comunitatea internațională, nu este ușor. Acestea sunt suflete opuse: primul este susținut de Turcia, al doilea de Egipt. Două țări cu care Italia are o relație bună”.
Libia este în prezent împărțită exact în jumătate, cu al-Thani în fruntea coaliției moderaților (în Parlamentul de la Tobruk) și militanții lui Ansar-al Sharia, care au ocupat Benghazi în urmă cu șase luni, proclamând emiratul islamic într-o parte din țara, care își găsește acum sediul în vechiul Parlament din Tripoli. Ansar al Sharia este condusă de Al-Qaida și acum ar fi în declin, în timp ce amenințarea teroriștilor aproape de pseudo-califat crește Daesh, care nu este nimic mai mult decât acronimul arab al Isis (Statul Islamic al Irakului și Siriei). „Cel din urmă în special pare să fie în creștere, odată cu cucerirea cel puțin temporară a unui terminal petrolier și recunoașterea de către „calif” a celor trei wilayat libieni: Al-Barqah, în est, Al-Tarabulus, în vest și Al-Fizan spre sud”.
„Fracțiunile poartă război una împotriva celeilalte, dar ambele sunt necesare pentru a construi o acțiune diplomatică eficientă. Va fi necesar să se evite – avertizează Silvestri – alianțe prea motivate ideologic, care ar putea duce cu ușurință la o împărțire de facto a Libiei în două sau trei teritorii, fiecare pradă propriei forme locale de război de gherilă. Așa cum sa întâmplat în Somalia”. În esență: colaborarea cu islamiștii moderați, care sunt în frunte cu Egiptul, pentru a izola teroriștii și a stabiliza situația din Libia, dar fără a neglija relațiile cu zona de Frăția musulmană, care se referă la Turcia, care, după cum își amintește Silvestri, „a contribuit la înarmarea și susținerea politică a Frăției Musulmane din Misrata și Tripoli, ajungând chiar să evidențieze proximitatea jenantă față de teroriștii de la Ansar Al-Sharia”.
A doua ipoteză este aceea a unei acțiuni militare, dar strict defensive. „În acest caz, ONU nu este necesară: ar implica bombardamente țintite, aterizări ad-hoc împotriva unor ținte precise ale crimei organizate. Aici Italia ar putea acţiona autonom, chiar dacă comunitatea internaţională, în special cea'Europa, ar trebui să existe solidaritate”. În fine, din nou din punct de vedere defensiv și conservator, ar exista și ipoteza controlului strict al graniței cu Libia, în special a celei de sud, unde traficul de arme și un flux de militanți sunt pline. „Ar putea fi, de asemenea, potrivit – susține Silvestri –, în colaborare cu țările vecine ale Libiei, să se intervină masiv și/sau selectiv împotriva grupurilor de traficanți de arme și bărbați și, în general, să blocheze orice flux transfrontalier necontrolat”.
Soluție plauzibilă, chiar dacă „ar face inevitabil și mai dificilă distincția între prieteni și inamici, cu consecințe negative pentru toată lumea. Vom vedea dacă mergem într-un fel sau altul, sau încercăm în altul. Dar un lucru pare sigur, nu va mai fi posibil să-l uităm pe vechiul nostru al patrulea mal. "
