„Fă-o amuina”. Ordinul străvechi al Marinei Bourbon, care a servit pentru a demonstra că navele de război erau pline de activitate, se potrivește bine dezbaterii care s-a dezvoltat în Italia cu privire la salariul minim ca urmare a rezoluție adoptată de Parlamentul European care recomandă introducerea lui.
Despre salariul minim italian: 4 planuri de analiză
Se încurcă diverse planuri de analiză: justiția socială, rolul sindicatelor, ponderea Guvernului în intervenția într-o chestiune care ar trebui lăsată în mare măsură liberei negocieri și, în sfârșit, necesitatea unei revizuiri fiscale profunde pentru a reduce povara impozitelor și contribuțiilor care influențează munca. sursa de venit.
Este izbitor că niciunul dintre numeroșii politicieni și numeroși comentatori care au luat parte nu a menționat cauza principală de care depinde faptul că Italia este singura țară europeană în care în ultimii treizeci de ani salariile nu au crescut, într-adevăr, acestea au scăzut cu aproximativ 2%, în timp ce în țările mai avansate precum Germania și Franța au crescut cu 30-20%. Și asta nu-și amintește nimeni În Italia, PIB-ul nu a crescut de peste două decenii și că încă nu am reușit să recuperăm pe deplin toamna anului 2008-2009. Și dacă produsul intern brut nu crește, cum cresc salariile?
În cascadă rezultă că productivitatea a stagnat, că povara fiscală a rămas aproape aceeași, în timp ce resursele pentru finanțarea investițiilor publice și private s-au diminuat. Pe scurt, este evident că sistemul italian nu reușește să garanteze locuri de muncă adecvate pentru toți și salarii capabile să răspundă așteptărilor lucrătorilor. Pentru a schimba această stare de lucruri este necesar să faceți acelea modificări ale funcționalității sistemului nostru, începând cu școala, să stimulăm creșterea care ne lipsește de prea mulți ani.
Care ar trebui să fie salariul minim în Italia?
Și în schimb demagogic a crede că este suficient să faci o lege să ridice salariile, să-i ajute pe cei mai defavorizați lucrători și, poate, să susțină veniturile tuturor celorlalți, adăpostindu-i de riscul inflației.
Pe de altă parte, introducerea salariului minim, dacă este bine calibrată, poate reprezenta una stimulent pentru modificarea regulilor a negocierii, și deci a pieței muncii, contribuind la acea creștere a productivității care este pregătitoare pentru creșterea salariilor.
În primul rând, salariul minim trebuie stabilit la un nivel mediu nu prea apropiat de cel contractual și nici prea mare în comparație cu numeroasele salarii de facto care există în sectoarele cele mai marginale ale economiei noastre. De fapt, în comparație cu cei 4-5 euro pe oră ale celor mai mici salarii actuale, a ajuns brusc la 9 euro ar exista riscul de a stimula un zbor spre „negru”, sau multe locuri ar dispărea cu totul.
În schimb avem un indiciu care poate fi pus la baza raționamentului nostru și asta este nivelul maxim al fondului de concediere adică 1200 de euro pe lună. În consecință, salariul minim ar trebui să fie fix intre 6 si 7 euro pe ora.
Rolul sindicatelor, industriei și partidelor
În felul acesta ai economisi și tu rolul partenerilor sociali care ar avea spatiu amplu pentru negocierea celor 5 sau 6 euro care deja astazi in cele mai mari contracte depasesc nivelul minim. Dar pentru a face acest lucru avem nevoie de o lege privind reprezentarea sindicatelor și a angajatorilor, și în paralel o reformă a contractului să se transfere ponderea de la contractele de categorie națională la cele de firmă sau teritoriale, unde de fapt ar fi mai ușor să schimbăm creșteri salariale cu îmbunătățiri ale performanței și deci ale productivității. Pare ciudat că nici preşedintele Confindustria, Carlo Bonomi, nici sindicaliştii nu par dispuşi să inovează regulile relaţiilor industriale, dar se limitează la apărarea practicii actuale a contractelor naționale care lasă puțin loc de negociere a companiei.
Ministrul muncii, Andrea Orlando, adaugă o confuzie suplimentară spunând că vrea să facă o acord interconfederal de stabilire a salariului minim apropiate de salariile stabilite în marile contracte. Însă, în acest fel, rolul sindicatului ar fi slăbit, întrucât companiile s-ar putea limita la aplicarea legii fără a pierde timpul negociind cu sindicatele. Desigur, din punct de vedere politic, totul se bazează pe promisiunea de reducere a contribuțiilor la asigurările sociale. Confindustria ar dori o reducere de 16 miliarde (o treime la firme și două treimi la muncitori), dar CGIL răspunde că dacă banii vin de la stat, toți vor trebui să meargă la muncitori, pentru că firmele au avut deja destule.
Dar de unde ia statul toti acesti bani? Nimeni nu o spune. Cu toate acestea, părțile responsabile și sindicatele ar trebui să țină cont de faptul că politica monetară își schimbă direcția și că ratele dobânzilor sunt deja în creștere. Deci pentru o țară îndatorată precum Italia nu este prudent să-și crească datoria publică.
În perioada premergătoare alegerilorpărţile călăresc tema salariului minim ducând să credem că în acest fel va fi posibilă ridicarea bruscă a salariilor la câteva milioane de muncitori și că poate se vor găsi mai multe locuri de muncă și pentru tinerii care pleacă astăzi în străinătate, în special cei mai calificați, pentru a găsi salarii mai mari și mai presus de toate perspectivele de carieră mai atractive pentru că se bazează în mare măsură pe merit și nu, așa cum facem noi, pe nepotism sau clientelă politică. Răspândim iluzii, în timp ce clasele conducătoare sunt consumate în dezbateri echivoce fără a atinge vreodată problemele reale cu care trebuie să ne confruntăm ca țară, dacă se poate cu unitate de scop.
