Salariul minim pe oră, prea multe așteptări milenare care vor fi dezamăgite

Tema lui salariul minim orar se pare că ar avea toate cerințele pentru a deveni și o măsură legală de stabilire a salariului minim orar plătit pentru orice loc de muncă în toată țara. Acesta pare să fie cazul în toate țările în care este în vigoare și unde, trebuie spus clar, adesea înlocuiește sau sprijină negocierea slabă. 

Acolo unde acoperirea contractuală a angajaților este mare, ca în Italia, minimul legal reprezintă, cel puțin teoretic, prag de garantare pentru banda cea mai slabă a lumii muncii cu risc de marginalizare şi exploatare. 

Salariul minim: ce prevăd contractele actuale?

Situația noastră contractuală actuală prevede că minime orare sunt stabilite la niveluri ușor mai ridicate peste 7 euro cu cea mai notabilă excepție a lucrătorilor din agricultură (5,14 euro pe oră) și a lucrătorilor casnici (4,62 euro pe oră). Aceasta ar fi deja o problemă dacă ar fi vorba de determinarea unei valori orare minime care să fie aceeași pentru toți lucrătorii din țara noastră, indiferent dacă locuiesc în Milano sau în Calabria. 

La urma urmei, a vorbi de salariul minim de ore diferențiat pentru teritoriu ar echivala cu redeschiderea unei dezbateri interminabile privind revenirea la "cuști salariale" desființat acum aproximativ cincizeci de ani. Dacă vrem să aplicăm modelul în vigoare în cele 21 de țări cu salariu minim legal, fie adoptăm valoarea minimă absolută în vigoare (4,62 euro pe oră) care ar avea în mod obiectiv o utilitate foarte marginală, fie adoptăm o valoare convențională mai mare. (ar putea fi de exemplu cel de șapte euro) creând totuși o contradicție enormă în două sectoare fundamentale precum agricultura si treburile casnice pentru care costul lucrării juridice ar crește cu circa 50% și că în termen imediat nu ar putea fi rezolvat decât prin recurgerea la o tratament diferenţiat pentru aceste compartimente.  

Există o a treia cale privind salariul minim

Există o a treia ipoteză, în care aceste dificultăți ar putea fi obținute fără a contrazice obiectivul indicat de UE, adică luarea drept referință toate orele contractuale minime, dând astfel aplicare pe furiș articolului 39 din Constituție care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948 care, după cum se știe, nu este încă în vigoare, cel puțin pentru cunoscutul articol 39, și mulți se îndoiesc că va fi în viitor. .

Dar acesta este punctul crucial. Întrebarea este complicată de faptul că structura noastră contractuală se bazează pe tradiționalul contract colectiv național de sector, de origine corporativă, dar și pe contracte de întreprindere de înlocuire dintre cele nationale, printre care cel mai cunoscut este cel semnat cu Stellantis, fostul Fiat. Crede cineva că folosirea ca referință doar a contractului național tradițional pentru metalurgii va duce la extinderea ope legis a acestuia din urmă și la Stellantis? 

Încercarea de a ocoli articolul 39, sau de a fi mai clar de „normalizare” a libertății de negociere afirmată fără echivoc în articolul 39, prin referirea vagă la sindicatele confederale comparativ mai reprezentative, nu poate evita tema unei clarificări. procedura de legitimare a tuturor contractelor. Este deci necesar să se constate reprezentativitatea fiecărei organizații stipulatoare, atât din punct de vedere sindical, cât și din partea antreprenorială, dar mai ales să se recunoască dreptul de vot tuturor părților interesate prin proceduri riguroase ca sursă de legitimitate necesară. Și acest lucru trebuie să se aplice tuturor contractelor și pentru că diversificarea activităților economice indusă și de dezvoltarea tehnologică impetuoasă a făcut vechea structură corporativă învechită moştenit de la regimul fascist. 

Aceasta nu exclude o decizie politică de stabilire a unui salariu minim orar pe cale legislativă, pe baza unei comparații cu partenerii sociali, dar este în interesul sindicatului, dacă intenționează să exercite rolul de autoritate salarială cu antreprenori, nu apropiați prea mult minimul de valorile medii, deoarece aceasta ar însemna auto-reducerea puterii sale de negociere. 

Problema salariului italian

Cu toate acestea, munca din greu pentru a tăia trunchiul copacului pe care stai este o practică masochistă larg răspândită. Acestea fiind spuse, trebuie să fim, de asemenea, clari că salariul minim pe oră legal nu are nimic de-a face cu problema salariului italian. 

Pentru a fi banal, ar fi suficient să subliniem că și numărul de ore lucrate este fundamental. Fenomenul salariilor noastre mici trebuie abordat cu hotărâre dar și cu o examinare corectă a realității. Acolo reducerea panei fiscale de exemplu, aliniându-ne la valorile procentuale ale Germaniei, care ar putea „întoarce” aproximativ 8% din costul forței de muncă, ar costa bugetul de stat 12-14 miliarde pe an. Întrucât este vorba de cheltuială publică, ar fi necesar să se indice cu exactitate cum să o finanțeze.                                                                                                                                             

O nouă variație bugetară sau identificarea unor taxe adecvate? Așteptarea mesianică a efectelor luptei împotriva evaziunii fiscale sau un efort efectiv de identificare a unor măsuri cu adevărat eficiente pentru a-i lovi pe contribuabilii infideli care pândesc peste tot? Sau adoptă în consecință modelul pensiilor germane care garanteaza o pensie bruta ca procent din salariu egal cu 45% fata de 75% in Italia? Sau încă o revizuire a cheltuielilor care este opusul politicii de „bonus” adoptată pe scară largă în ultimii ani?                 

În orice caz, sindicatul ar face bine să relanseze negocierea, susținând reînnoirea contractelor naționale, în care nu se poate cere în mod rezonabil recuperarea inflației importate, dar mai ales prin relansarea, printr-o campanie de mobilizare pornind de la grupurile executive și delegații din cadrul locului de muncă, a negocierii firmelor într-o logică de compromis între salarii și productivitate o eficiența serviciului care, ca atare, este lipsit de riscuri inflaționiste și care are cu atât mai mult motiv să fie însoțit de stimulente fiscale. Și de ce nu, când limitele unei globalizări nereglementate par evidente, să negociem și revenirea activităților care au fost cândva delocalizate?                                  

Nu există soluții ușoare la probleme dificile dar mai presus de toate este necesar să fim conștienți că sistemul în care trăim este alcătuit din vase comunicante și fiecare acțiune trebuie evaluată în primul rând pentru consecințele pe care le produce.