Toate rezolvate pe frontul FIR-GIRA, înțelegere găsită, jucători înapoi la Villabassa. Ce a mai rămas din această săptămână de foc pentru mișcarea rugby-ului italian? Pentru a răspunde la această întrebare, ar fi necesar să cunoaștem detaliile acordului semnat ieri seară între liderii Federației și sindicatul jucătorilor. De altfel, dacă până acum s-au cunoscut cifrele puse în joc și diverse ajustări în urma unor negocieri mai mult sau mai puțin deschise, acum singurul lucru cunoscut despre epilogul poveștii este că s-a găsit o înțelegere. Punct.
„Federația Italiană de Rugby informează că, în urma întâlnirilor din ultimele zile, s-a ajuns la un acord cu jucătorii echipei naționale pentru a garanta reluarea antrenamentului pentru Cupa Mondială de Rugby 2015. […]Acordul prevede , în special, o recunoaștere economică pentru toți jucătorii convocați la ședința de antrenament de vară, mai ales în numele principiilor meritocratice evidențiate în repetate rânduri de FIR. [...] Acum, cuvântul merge pe teren: toți jucătorii au sprijinul deplin al întregii mișcări pentru a juca o mare Cupă Mondială de Rugby și pentru a redescoperi liniștea necesară creșterii sportului nostru.”
Acesta este un extras din comunicatul comun FIR-GIRA. De data aceasta nu a existat un război de comunicate și diferite versiuni ale aceluiași eveniment. Comunitate de intenții în gestionarea lucrurilor în familie, o familie în care chiar dacă rudele sunt șerpi, mai bine să nu anunțăm pe toată lumea care sunt problemele noastre. Dacă apoi, din cauza unor erori pe parcurs, problemele ies la suprafață, atunci important este că nu se cunosc soluțiile. Acest epilog al poveștii nu ne permite să înțelegem cine a câștigat sau cine a pierdut în lunga și zbuciumată negociere dintre dorința de revoluție meritocratică pe care a încercat să o forțeze Federația și pretențiile economice (dar nu numai) ale azzurrilor.
Un anumit lucru este cine a pierdut. Tot rugby-ul italian iese din această mlaștină și mai bătut decât cum a intrat. Ba mai mult, nu are timp să pună peticele, ci trebuie să o ia de la capăt – cu cine știe ce noutăți – de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat să ajungă la Mondial cu capul cât mai liber de orice tulburare. Cel mai probabil deznodământ nu poate fi decât cel al lui Tomasiano Gattopardo: să se miște, să se zbată, să revoluționeze totul și pe toți și apoi să nu se schimbe niciodată, rămânând mereu același. În cazul Italrugby-ului, a rămâne la fel înseamnă neapărat a rămâne în mediocritatea care ne-a distins dintotdeauna, fără a putea ieși vreodată din mlaștina naționalelor din Serie B.
Locul cincisprezece în clasamentul mondial – cel pe care Gavazzi le-a reproșat jucătorilor cu ocazia protestului #portacirispetto – este rezultatul slab al politicilor federale adoptate de cincisprezece ani și despre care s-a scris deja pe aceste pagini împreună cu performanţa competitivă niciodată la nivelul cerut. Dacă greșeala nu este de 50% și 50% între jucători și Federație, cu siguranță procentele nu sunt prea dezechilibrate față de greșelile lui Gavazzi și ale colegilor săi. Doar jucătorii merg mereu pe teren și dacă au demonstrat în mod repetat că o pot juca într-un singur joc, să nu fi reușit niciodată să câștige într-un mod semnificativ și minim continuu denotă greșeli care sunt atribuibile și aptitudinilor sportivilor înșiși. Totuși, pentru a da niște cifre, în condițiile în care cei de datorie se abțin de la acest lucru, s-ar putea risca o împărțire de 70%-30% a vinei între cei doi actori, cea mai mare povară revenind politicilor federale.
Dorind să încheiem cu un strop de optimism, cu toate dificultățile pe care le-ar putea însemna, ne putem aminti de situația din Franța din 1991, când atmosfera în mișcare era asemănătoare cu cea care se respira astăzi în Italia. Cu acea ocazie, Franța a mers înainte pe calea mondială, în ciuda previziunilor și așteptărilor. Speranța este necesară, drumul spre Londra este tot în sus.
