Pentru a îmbunătăți averea industriei italiene, ar fi necesar să se acționeze pe cinci pârghii fundamentale: 1) specializarea productivă; 2) internaţionalizare; 3) dimensiunea companiei; 4) accesul la credit; 5) productivitate.
Să începem cu cel mai important dintre toate: specializarea productivă. Cutremurul din Emilia i-a făcut pe italieni să descopere un cartier, cel biomedical, despre care majoritatea nu cunoșteau existența lui. Dar a zdruncinat și întregul lanț biomedical global al cărui cartier italian este o componentă esențială, deoarece furnizează produse intermediare și produse finite esențiale pentru buna sa funcționare. Există și alte districte care sunt la fel de specializate și bine integrate în lanțul valoric global din Italia și tocmai în acele sectoare despre care experții consideră că sunt destinate să fie motoarele unei noi revoluții industriale și care sunt: cele ale Confort (mâncare, îmbrăcăminte, mobilă), dell'Putere (mobilitate, lumina, incalzire), al Securitate(sănătate, armament, mediu) și aleInformație.. Acestea sunt deja sectoare globale și globalizate astăzi, cu un conținut ridicat de cercetare și dezvoltare, extrem de inovatoare și în creștere.
Suntem prezenți în fiecare dintre ele, dar nu suntem întotdeauna prezenți adecvat, nici măcar în cele în care excelăm. Cazul achiziției Bulgari, Fendi și Valentino de către marii operatori străini din sector sau cel al Parmalat de către francezul Lactalis confirmă dificultatea antreprenoriatului italian de a atinge (și menține) dimensiunea financiară și industrială necesară îndeplinirii unei funcții de lider global în sectoarele de referinţă. Un argument similar ar putea fi formulat și pentru turism, distribuție pe scară largă sau punerea în valoare a patrimoniului cultural. Dacă specializarea nu poate fi impusă de sus pentru că, așa cum demonstrează însăși experiența cartierelor italiene, este un proces care nu poate începe decât de jos în sus, limitele acestui proces și fragilitatea companiilor care sunt chemate să-l promoveze pot fi in schimb, intervine. În primul rând, începe cuInternaționalizare, care este a doua pârghie asupra căreia se acționează.
Departe de a reprezenta un pericol, globalizarea oferă companiilor noastre o oportunitate extraordinară de creștere. Producțiile care contează sunt deja globale astăzi, iar lanțul lor valoric este global. Pentru a face parte din el, costul redus al forței de muncă contează din ce în ce mai puțin în timp ce specializarea contează din ce în ce mai mult: a ști să faci bine, adică ceva util pentru buna funcționare a întregului ciclu de producție. Deși Italia are șanse mici să preia conducerea în fiecare dintre aceste sectoare, are șanse mari să ocupe o nișă importantă în fiecare dintre ele.
Know-how-ul, abilitățile incontestabile de inginerie, inventivitatea, cercetarea, designul, gustul și propria noastră moștenire culturală sunt toate ingrediente care ne permit să jucăm un rol important nu numai în modă și mobilier, ci și în mecanica de precizie, în industria auto, chimia fină. , biomedicală, energetică și, ritmul judecătorilor din Taranto, tot în industria siderurgică (Arvedi docet). Pentru a face acest lucru, însă, trebuie să ne proiectăm în străinătate, așa cum am făcut după război și în aceasta statul poate și trebuie să dea o mână de ajutor asistând cu adevărat companiile care operează în străinătate, atrăgând investiții directe din străinătate și, mai ales, consolidând (judecătorii). și jurnaliștii permitând) puținele companii mari naționale (începând cu ENI, Enel și Finmeccanica) care le pot trage pe celelalte în procesul de globalizare.
Din acest punct de vedere, pârghiaCredit, cea a dimensionarea a afacerilor şi cea aProductivitate. Întreprinderile mici și mijlocii italiene sunt în mare parte conduse de o familie, adesea subcapitalizate și lipsite de o structură de management adecvată. A-i ajuta să se dezvolte, să-și dea o guvernare adecvată și o structură financiară sănătoasă este (sau ar trebui să fie) interesul băncilor, al fondurilor de investiții și al țării. Însă acest interes se luptă să se manifeste, dovadă fiind „blocarea” continuă a creditelor care nu numai că riscă să sufoce afacerile, ci și favorizează o achiziție ușoară a celor mai buni dintre ele de către fonduri speculative străine (nu internaționalizarea, ci canibalizarea afacerilor). Acesta este un nod pe care guvernul trebuie să-și propună să-l rezolve cu fonduri proprii, vorbind cu sistemul bancar și, mai ales, prin implicarea Europei.
În fine, problema problemelor rămâne: cea a Productivitate, a cărui cădere de neoprit este semnalul fără echivoc al declinului nostru. Inversarea acestei tendințe nu va fi ușoară, deoarece productivitatea depinde doar parțial de inovație, cercetare și investiții, în timp ce depinde din ce în ce mai mult de factorul uman. Factorul uman este cu adevărat decisiv și acesta ne readuce la cele două mari noduri nerezolvate ale societății italiene: cel al Școlii, unde se formează capitalul uman, și cel al relațiilor industriale, unde este pus în valoare. Școala ar trebui refondată și relațiile industriale ar trebui schimbate radical și deschise către co-management. Dar așa este împotriva reforma școlară e împotriva cea a relaţiilor industriale care în Italia stă cel mai formidabil dintre blocurile conservatoare ,care include sindicate, diverse corporații și partide atât de stânga, cât și de dreapta.
La urma urmei, engleza trece de la această observație amară Economist când afirmă că, dacă Italia nu dorește să devină una dintre cele mai sărace țări din Europa, trebuie să realizeze „reforme mult mai ample” (reforme mult mai profunde) decât cele efectuate până acum.
Pe scurt, fără reforme instituționale, economice și sociale profunde, Italia este sortită declinului. Din acest motiv, următoarea competiție electorală, mai degrabă decât între centru-dreapta și centru-stânga, ar trebui să fie o confruntare între reformiști și conservatori.
