Indiferent dacă Bersani însuși este conștient sau nu, decizia lui Pierluigi Bersani de a participa activ la campanie (ceea ce nu i-ar fi fost permis niciodată în PCI la care a fost manager) marchează primul pas decisiv către scindarea Pd. Desfigurarea Constituției și pericolele pentru democrație pe care Bersani le invocă drept justificare pentru implicarea sa în domeniu par prea mult un pretext pentru a fi cu adevărat credibile. Dacă Bersani ar fi cu adevărat convins că reforma Renzi-Boschi reprezintă o amenințare la adresa democrației, atunci ar trebui să explice de ce a votat-o în Parlament. Adevărul este că, ca și pentru D'Alema și Speranza, și pentru Bersani adevărata miză a referendumului nu este (sau nu este doar) viitorul Constituției, ci mai degrabă viitorul „firmei”, adică al Partidului Democrat.
Dacă Da va câștiga, conducerea lui Renzi se întărește și Partidul Democrat își poate afirma tot mai clar caracterul reformist și guvernamental și vocația sa majoritară, condamnând astfel minoritatea la nesemnificație politică și culturală. Dacă în schimb Nu ar învinge, atunci s-ar deschide o bătălie pe viață și pe moarte în cadrul Partidului Democrat asupra „identității” Partidului destinat să se termine, oricum ar fi lucrurile, cu o scindare. Aceasta este principala problemă politică pe care rezultatul referendumului o va pune pe agenda țării ca dovadă a faptului că, cel puțin în Italia, este de neconceput să se separe reforma instituțională de transformarea sistemului politic. Cele două lucruri, așa cum a înțeles Craxi atunci, merg mână în mână și asta se aplică atât forțelor politice de stânga, cât și celor de dreapta.
Partidul Democrat este de fapt o afacere neterminată, un fel de lucru în curs, la fel ca Forza Italia și Cinque stelle. Ea s-a născut din întâlnirea dintre postcomunişti (cei care, după Pierluigi Battista, au trecut de la comunism la democraţie fără totuşi doliu, adică fără să se fi împăcat pe deplin cu propria lor istorie) şi post-creştini-democraţii de stânga ( Rosy Bindi) care nu erau și încă nu sunt foarte familiarizați cu reformismul și liberalismul catolic. Acest „amalgam”, după cum spunea D’Alema, nu a ieșit prea bine. În ultimii ani, Partidul Democrat a fluctuat continuu între reformism și antagonism, între o cultură a guvernării și un spirit de opoziție, între acceptarea deplină a pieței, capitalism și globalizare (evident net de criticile care pot fi făcute întotdeauna) și alături de mișcări antagoniste precum No Global și No to Everything. În momentele cruciale, aproape întotdeauna a prevalat sindromul „niciun dușman în stânga”.
Chiar și Bersani, care deși era din Emilia se putea lăuda cu niște acreditări reformiste, a cedat în cele din urmă acestei tendințe sinucigașe și tot din acest motiv a reușit sarcina deloc ușoară de a pierde două alegeri pe care le câștigase deja la masă. Mai întâi a fost fotografia lui Vasto (Bersani, Vendola și Di Pietro), apoi dezastruosul streeming cu Cei Cinci Stele în încercarea nesimțită de a da viață cu ei unui guvern al schimbării și, în final, susținerea frontului pestriț anti- reformator al Nrului O parabolă politică impresionantă!. În sfârșit, Bersani a afirmat că „Partidul Democrat trebuie să fie o alternativă la dreapta, dar competitivă cu Cinci Stele”, parcă ar spune că cu Cinci Stele se poate concura, dar și colabora, nu cu Dreapta. Ideea că ar trebui să lucrăm în schimb spre o convergență a forțelor reformatoare și moderate de stânga și dreapta asupra reformelor care trebuie făcute pentru a contracara pericolul real pentru democrația noastră reprezentat de populismul celor Cinci Stele și de extremismul xenofob al lui Salvini, evident. nu, nici măcar nu-i atinge creierul. Adevărul este că, cu lideri precum Bersani și D'Alema, Partidul Democrat nu mai avea viitor.
Venirea lui Matteo Renzi a schimbat lucrurile și a dat Partidului Democrat un rol și o perspectivă. Renzi a avut curajul să arhiveze o cultură politică fără sânge și sterp, dar, mai presus de toate, a înțeles că anii 900 s-au încheiat cu adevărat și că instituțiile politice care l-au caracterizat și-au epuizat forța motrice și, prin urmare, trebuie schimbate. Reforma Renzi-Boschi nu va fi Marea Reformă de care țara are nevoie, dar marchează cu siguranță un prim pas semnificativ în direcția corectă pe care trebuie și pot urma și alți pași dacă forțele reformiste ale Daului vor câștiga.
