Redescoperă Raportul Brandt, la patruzeci de ani de la apariție, poate deveni foarte util pentru actorii politici actuali cât și pentru sfera publică în general.
Acesta este scopul pentru care Jacopo Perazzoli, cercetător la Fundația Feltrinelli și profesor de istorie contemporană la Universitatea din Milano, a editat volumul Pentru o model de dezvoltare alternativă care adună scrierile lui Fernando D'Aniello şi Domenico Romano precum şi cuvintele lui Willy Brandt însuşi.
O carte care nu vrea să fie un simplu exercițiu hagiografic și nici o încercare de cercetare a elementelor actuale din acel document. Cea de-a patruzeci de ani de la apariție trebuie să fie, în intențiile editorului, un moment de a înțelege că mari propuneri pot fi realizate dacă se bazează pe analize empirice solide ale cadrului la care se referă. Și că aceste propuneri nu pot avea un viitor concret decât dacă sfera politică le preia cu convingere. Cu alte cuvinte, exact opusul a ceea ce s-a întâmplat după publicarea Raportului Nord-Sud, un Program pentru Supraviețuire, cunoscut sub numele de Raportul Brandt, în februarie 1980 și al doilea memorandum din 1983, Criza comună. Nord-Sud: cooperare pentru redresarea mondială.
Astăzi, exact și poate chiar mai mult decât atunci, persistă nevoia de a găsi un nou model de dezvoltare globală capabile să combine nevoile țărilor industrializate, cele ale țărilor în curs de dezvoltare și cele sărace, inclusiv materii prime. Sau, după cum rezumă Perazzoli, conectarea diferitelor perspective cu scopul de a identifica o creștere echilibrată.
O dezbatere care implică economiști și savanți, azi și ieri. Joseph Stiglitz și Bruce Greenwald, susținători convinși de necesitatea de a abandona neoclasicismul predominant în economie și de a se concentra pe o model de creştere economică bazat pe învăţare, preia și căsătorește teoriile economice ale lui Kenneth Arrow.
O creștere majoră a nivelului de trai ar putea determina o societate de învățare mult mai mult decât ei și au realizat până acum câștiguri mici și izolate în eficiența economică sau sacrificarea consumului curent pentru a intensifica capitalul, în special în țările în curs de dezvoltare. O mare parte din diferența dintre veniturile pe cap de locuitor ale acestor țări și cele ale țărilor mai avansate este atribuită unui decalaj de cunoștințe. Adoptarea politicilor care le transformă economiile și societățile în societăți de învățare le-ar permite să reducă acest decalaj și să câștige creștere semnificativă a veniturilor.
Dacă se poate trage o lecție din munca îndelungată a comisiei prezidate de Willy Brandt, Perazzoli o identifică în capacitatea de a analiza în profunzime și fără a prejudicia starea globală a tehnicii, evitând „înclinația periculoasă de a-i identifica pe cei care, pe bună dreptate sau greșit, poate fi considerat responsabil pentru condițiile complicate de astăzi”.
Calea de urmat a fost inspirată de Ostpolitik, realizată de însuși Brandt în perioada în care a fost cancelar al Germaniei Federale (1969-1974), cu care credea că a demonstrat posibilitatea de a scoate în evidență domenii de interes comun chiar și în prezența unor diferențe ideologice ireversibile. Dacă s-ar fi putut aplica acest principiu la dialogul dintre lumea capitalistă și lumea comunistă, atunci s-ar fi putut aplica și la negocierea dintre diferitele țări, dezvoltate sau nu.
James Bernard Quilligan, fost consilier politic și secretar de presă al comisiei, care lucra în 2001 la o actualizare a rezultatelor produse, identificase douăsprezece capitole asupra cărora grupul Brandt își exprimase opinia: lupta împotriva foametei și sărăciei, politicile familiale, femeile, ajutor, datorii, armament, energie și mediu, tehnologie și drept corporativ, comerț, bani și finanțe, negocieri globale.
Soluțiile la aceste probleme, își amintește Domenico Romano în discursul său, ar fi trebuit să vină prin patru tipuri de intervenții:
• Reforme cooperative ale ordinii economice internaționale.
• Un transfer foarte intens de resurse economice și tehnologice din nord spre sud, prin multinaționale și printr-o creștere a ponderii PIB-ului destinat ajutorului pentru dezvoltare de către țările din nord.
• Sprijinirea procesului de dezarmare și a noilor mecanisme internaționale de menținere a păcii, nu atât și nu numai din motive etice, ci pentru a elibera spațiu pentru investirea resurselor în creșterea emisferei sudice.
• Un program energetic internațional care să mențină stabile prețurile și livrările petrolului la un nivel general satisfăcător, în legătură cu căutarea de noi surse și forme de energie.
Toate acestea ar fi trebuit să aibă loc prin negocieri globale între protagoniști.
Romano subliniază că, dincolo de soluțiile individuale, aspectul central al Raportului Brandt poate fi identificat într-o pereche conceptuală: interdependența și interesul comun.
Interdependența a creat spațiul de interes reciproc între nord și sud. Principalul interese comune este „pur și simplu” supraviețuirea umanității.
În contextul economic actual al țărilor industrializate, afectate și de șomaj ridicat și procese vaste de transformare, există, fără îndoială, o puternică dorință de a proteja economia națională cu prețul unui dezechilibru în economia internațională. Dar Fernando D'Aniello amintește că această greșeală a fost făcută de Statele Unite și Europa deja acum cincizeci de ani, când „Lumea colonială a dat faliment, America de Nord a fost distrusă, Europa a fost cuprinsă de flăcări”.
Pentru Willy Brandt, o schimbare fundamentală nu poate fi rezultatul corespondenței, ci rezultatul a ceea ce, într-un proces istoric, se conturează sau este schițat în mintea oamenilor. Schimbările și reformele nu pot avea loc într-o singură direcție: ele trebuie să fie favorizate de guverne și popoare, atât în națiunile industrializate, cât și în cele în curs de dezvoltare. Și, în acest sens, a simțit că este de datoria lui să invite o colaborare mai intensă Republica Populară Chineză, pentru a le permite altora să beneficieze de experiența sa ca țară lider în curs de dezvoltare.
Numai printr-o adevărată democrație globală, care este capabilă să asculte și să implice și națiunile din emisfera sudică, acestea din urmă vor accepta să-și poarte partea lor de responsabilitate globală și nu se vor simți ca niște pioni pe o tablă de șah.
Kishore Mahbubani mai spune că a venit momentul ca întregul Occident să abandoneze multe dintre politicile sale miope și autodistructive și să urmărească o strategie complet nouă față de Restul Lumii. O strategie pe care o sintetizează cu trei cuvinte cheie și definește precis cele 3M: minimalist, multilateral, machiavelic.
• Restul Lumii nu trebuie să fie salvat de Occident, nici erudit în structurile sale guvernamentale, nici convins de superioritatea sa morală. Cu siguranță atunci nu trebuie să fie bombardat de el. Imperativul minimalist va trebui să fie să faci mai puțin, dar să faci mai bine.
• Instituțiile și procesele multilaterale oferă cea mai bună platformă pentru a auzi și înțelege diferite poziții din întreaga lume. Restul Lumii cunoaște foarte bine Occidentul, acum acest lucru trebuie să învețe să facă la fel. Cel mai bun loc, pentru Mahbubani, este Adunarea Generală a ONU, singurul forum în care toate cele 193 de țări suverane pot vorbi liber.
• În noua ordine mondială, strategia va servi mai mult decât forța armelor, motiv pentru care Occidentul trebuie să învețe de la Machiavelli și să dezvolte o mai mare perspicace pentru a-și proteja interesele pe termen lung. 2
De obicei, Brandt a continuat în discursul introductiv la Raport, războiul este gândit în termeni de conflict militar dacă nu anihilare. Dar se răspândește din ce în ce mai mult conștientizarea că un pericol nu mai mic ar putea fi reprezentat de haos, rezultat al foametei larg răspândite, dezastrelor economice, catastrofe ecologice și terorism.
Toate aspectele cu care nu doar țările mai puțin sau mai puțin dezvoltate sunt nevoite să se ocupe zilnic, ci din ce în ce mai mult și cele mai dezvoltate.
Tensiunile continue care agită societățile occidentale par de neoprit din cauza războaielor și terorismului care au impact direct și indirect prin atacuri sau migrații, crize financiare și economice și, nu în ultimul rând, pandemii care atacă întregul sistem. Și totuși, încă o dată, pare să fie martoră la o atitudine care este opusă a ceea ce au vrut să indice Brandt, Kishmore sau Stiglitz. Cei mai puternici sau mai puțin afectați cărora le este greu să-i întâlnească pe cei mai puțin puternici sau cei mai afectați.
Este suficient să menționăm, cu titlu de exemplu, ce se întâmplă în Europa cu ideea implementării unui Fond de redresare care să ajute națiunile cele mai afectate de Covid-19 să iasă din criză. Țări precum Austria și Țările de Jos și-au arătat imediat opoziția față de orice formă de împărțire a datoriei, în timp ce o astfel de perspectivă ar fi salutată de cele mai afectate țări, precum Italia și Spania. Franța și Germania, pe de altă parte, au înaintat o propunere de granturi nerambursabile.
Această ultimă poziție, în special, a fost susținută și de Premiul Nobel pentru Economie din 2001, precum și de profesorul de la Universitatea Columbia, Joseph Stglitz, care a declarat public că consideră că este îngrijorător faptul că există încă țări în Europa care doresc să impună condiții de asistență, preferând să să acorde împrumuturi mai degrabă decât să se gândească în termeni de transferuri sau, în orice caz, de alte și diferite forme de ajutor.
Brandt însuși în Raportul din 1980 a subliniat cum simpla acordare de împrumuturi pentru dezvoltare ar crește doar povara datoriei națiunilor din lumea a treia, dacă acestea servesc la crearea de industrii fără a asigura în același timp mijloacele de rambursare.
În cea mai mare parte, exact asta s-a întâmplat. O creștere suplimentară a datoriilor nu este cu siguranță de dorit și nu numai pentru așa-numitele țări din lumea a treia. În general, pentru toate țările din sud, inclusiv Europa.
Bibliografia di referință
Fernando D'Aniello, Domenico Romano, Jacopo Perazzoli (eds.), Pentru un model de dezvoltare alternativ. La patruzeci de ani de la Raportul Brandt, Milano, Fundația Giangiacomo Feltrinelli, 2019.
