Problema productivității este foarte complexă și partenerii sociali, fără să aștepte admiratorii harnici ai zeiței competenței, sunt deja pe drumuri de ceva vreme cu multe contradicții și multe contraste interne. Mă refer, de exemplu, la contractul chimiștilor care, din acest punct de vedere, constituie un punct de referință. Modalități de creștere a productivității muncii și nu Productivitatea totală a fabricii, așa cum se presupune adesea, generând o mare confuzie, poate fi obținut în trei moduri descris de economiștii clasici și niciodată depășit de niciun alt economist matematic și nomotetic.
Prima cale este creșterea orelor lucrate. Dar aceasta presupune o creștere a capitalului variabil și deci a masei salariale cu o scădere consecutivă a ratei profitului dacă nu există în același timp și o creștere a solvabilității cererii pentru bunurile astfel produse. A doua cale este creşterea numărului de unităţi de lucru cu o creștere tot mai semnificativă a masei salariale și pericolul scăderii ratei profitului, dacă nu din ce în ce mai mult, se lărgește baza solvabilității cererii și deci a valorizării circulației atât a bunurilor, cât și a capitalului. A treia cale este creșterea investițiilor ccu o creștere consecutivă a ratei profitului față de o scădere a masei salariale din cauza scăderii ocupării forței de muncă.
Desigur aceste moduri trebuie să se confrunte între ele cu istoricitatea acumulării și circulației și a mărfurilor-oameni pe piețele muncii cu consecința posibile limitări că acestei circulaţii se poate opune i monopoluri politice create de muncitori și asociații de afaceri graţie asocierii lor şi dinamicii contractelor dintre părţi care decurg din aceasta. Ei bine, pentru că legătura dintre productivitatea pentru investiții și, de asemenea, pentru flexibilitatea relației și a performanței muncii și deci cu o creștere a masei salariale compensată prin reducerea acesteia care ar rezulta din scăderea ocupării forței de muncă ca urmare a creșterii investițiile sunt regula este necesară reluarea ciclului investițiilor prin revoluționarea sistemului bancar și promovarea reducerilor de investiții și prin mijloace publice pentru a compensa absența mâinilor private.
Aceasta este calea care se instalează în întreaga lume anglo-saxonă – și deci în lumea mai civilizată cu drept comun și nu cu un regim juridic romano-germanic și supunere ideologică parentală extinsă. Natural pentru a face acest lucru, este nevoie de acordul celui mai slab potențial monopolist, adică al organizațiilor muncitorilor. În Italia acest lucru este aproape întotdeauna imposibil din cauza ostracismului ideologic pe care CGIL îl opune acestor modele, cărora comentatorii academicieni harnici le scutesc prea des de reproșurile pe care, din păcate, le merită. Mai mult, este prejos și aproape batjocoritor să vorbim despre productivitatea muncii pentru investiții atunci când companiile sunt împovărate de o impozitare din cauza politicilor de austeritate fundamentaliste care vor face în curând imposibilă negocierea nimic.
În cele din urmă, utilizarea de negocierea naţională la care se face referire este posibilă şi de dorit numai în federaţia de subspecii a categoriei, în special în sectoare puternic polarizate între companiile mari și pulverizarea corporativă peristaltică precum sectorul alimentar de exemplu. Este încă poate că trebuie să punem capăt ipocriziei rampante de a invoca o nouă bunăstare universalistă în fața rușinii bunăstării italiene întemeiate pe capul familiei și pe marea companie cântând în hype-ul datoriei publice care face reforma imposibilă.
Nevoie să negocieze în Europa reforma nu a investițiilor, ci a BCE pe modelul FED pentru a finanța un nou proiect de angajare și împreună a bunăstare universalistă pe modelul blaileriansau că face astfel posibile visele celor care vor soția beată și tortul plin, adică austeritatea deflaționistă care duce afacerile la moarte și finanțele publice în ordine, de parcă statul ar fi o companie care poate da faliment, în timp ce statul scapă întotdeauna de faliment cu puțină inflație, puțin deficit și mai presus de toate puțină gândire liberă a profesioniștilor din economie ca o tehnică tristă. Dar poate că acest lucru nu este posibil pe străzile înguste ale stațiunilor neoclasice.
*** ULTIMUL FIRSTonline VORBEȘTE despre productivitate: Marcellus Messori (30 septembrie), Benjamin Lapadula (1 octombrie), Alexandru Laterza (3 octombrie)
