Cu doar câteva săptămâni înainte de a izbucni primele revolte în Tunisia, Fondul Monetar Internațional a publicat un raport care arăta cât de mult țări din Africa de Nord și Orientul Mijlociu (Mena) depășise cu ușurință criza economică și financiară. În 2010 economiile egipteană și siriană au crescut cu ritmuri de peste 5%, în timp ce cea tunisiană și marocană atinseseră 4%, aproape dublul creșterii din America și mai ales din Europa. Astfel, rata șomajului din multe țări arabe importatoare de petrol a scăzut, deși lent, de la valorile tradiționale ridicate. Creșterea prețului petroluluisau, care era aproape de 100 USD pe baril la sfârșitul anului, au făcut, de asemenea, excelente perspectivele de dezvoltare ale țărilor din Golf, care depind foarte mult de prețul țițeiului. Cu siguranță creșterea prețurilor mărfurilor agricole, depășind 30%, a stârnit unele îngrijorări, dar rețeaua de subvenții constituită a fost mai mult decât sustenabilă de bugetele publice și de rezerve oficiale confortabile.
Chiar de la a punct de vedere politic situaţia părea aparent relativ calmă. În Egipt în noiembrie 2010, alegerile parlamentare au oferit NPD-ului lui Mubarak o victorie triumfătoare într-un climat de incertitudine privind starea de sănătate a președintelui și frauda electorală obișnuită. În Tunisia și Siria poziţia lui Ben Ali şi Assad părea solidă, în timp ce nel Yemenul viața politică a fost punctată de atacurile obișnuite, dar poziția lui Saleh nu a fost pusă la îndoială de nimeni, și pentru că a fost susținut necondiționat de saudiți.
Cu toate acestea, o întârziere în dezvoltarea socio-economică a zonei ar putea fi deja înregistrată atunci. Iar la baza acestei reveniri se află, în opinia noastră, cel lipsa deschiderii către restul lumii și un model de dezvoltare bazat mai mult pe înlocuirea importurilor decât pe export. În acest fel, țările MENA nu au putut profita de procesul de globalizare care a afectat planeta în ultimele decenii și care a jucat un rol fundamental în determinarea creșterii extraordinare a țărilor asiatice.
În ultimii treizeci de ani, multe țări ale globului au cunoscut o evoluție democratică, datorită căderii imperiului sovietic, sfârșitului multor regimuri militare din America Latină și prăbușirii numeroaselor dictaturi asiatice. Orientul Mijlociu, din acest punct de vedere, nu a cunoscut deloc o evoluție similară și reprezintă, în acest sens, o excepție regretabilă. Longevitatea guvernelor nu este altceva decât un indicator al sclerozei politice.
Cum explici o asemenea întârziere? Există numeroase dovezi empirice care arată că țările mai bogate tind să fie mai democratice și să se transforme mai rar în dictaturi autoritare. Acesta este așa-numitul „teoria modernizării”, care își are rădăcinile în filozofii iluminismului din secolul al XVIII-lea. Evident, aceasta nu este o relație deterministă, deoarece mulți alți factori influențează atât dezvoltarea economică, cât și regimul politic al unei țări. Din punctul nostru de vedere cel mai interesant aspect este că aproape toate ţările arabe par să fi depăşit pragul de venit considerat esenţial pentru dezvoltarea instituţiilor democratice. Acest lucru este, desigur, valabil mai ales pentru producătorii de petrol care au venituri mai mari pe cap de locuitor.
În aceste țări ceea ce mulți savanți numesc la este pe deplin confirmat blestemul statului pensionar: creștere economică scăzută, probabilitate mare de războaie civile și tendință scăzută de a dezvolta instituții democratice. Nici analiza teoretico-doctrinară, nici dovezile istorice și econometrice, pe care le-am revăzut, nu par capabile să dea răspunsuri definitive cu privire la contribuția islamului la dezvoltarea economico-instituțională. Pe de altă parte, s-ar părea că țările islamice prezintă situații socio-economice oarecum diferențiate și depind, mai degrabă, de aria geografică de care aparțin.. Tipic este cazulIndonezia, care a reușit să se alăture carului tigrilor asiatici, sau celui al Turciei, care din fericire încă păstrează legături puternice cu Europa.
În ultimii ani, științele economice și politice au arătat și cum Fragmentarea etnică, lingvistică, culturală și religioasă poate fi un obstacol puternic în calea procesului de creștere economică și în calea creării unor instituții eficiente și democratice. Din acest punct de vedere arătăm cum țările arabe sunt mult mai puțin omogene decât ar putea părea în ochii unui occidental. Această eterogenitate puternică a zonei pare a fi un factor care ajută la explicarea dezvoltării economice slabe și a întârzierii instituțiilor.
Toate acestea ne permit să construim câteva scenarii pentru viitor. Si in special cel mai important joc se va juca pe terenul macroeconomic în următorii ani. Dacă este adevărat că principala problemă a țărilor din Africa de Nord și Orientul Mijlociu a fost un model de dezvoltare prea închis și nedorit să se integreze cu restul lumii, doar o atitudine politico-culturală diferită față de lumea exterioară va permite economiilor țărilor arabe să găsească ritmul potrivit de creștere. Aceasta a fost, de altfel, atitudinea care a însoțit lumea arabă în momentul de cea mai bună splendoare. Aceasta ar fi, de asemenea, cea mai bună vitamină pentru a întări lăstarii tineri ai democrațiilor arabe.
