El are dreptate Frank Locatelli când, în discursul său de duminică, 6 ianuarie, preia și argumentează efectiv cererea lui Monti de a „margina”, politic vorbind, ne referim la ambele fassina că Brunetta, în condițiile în care aceștia sunt cei doi poli extremi ai unei gândiri politice, comuni dreptei populiste și stângii nereformiste, care consideră binomul „rigoare – reforme” care l-a inspirat pe Monti a greși și care îl contrastează cu „mai multe taxe pt. oameni bogați și mai multe cheltuieli publice” (Fassina) și „mai puține taxe pentru toți și mai multe liberalizări” (Brunetta), aproape ca și cum Italia de astăzi ar fi fost ca America lui Obama și Romney acum câteva luni. Cu tot respectul față de cele două personalități ilustre, problema Italiei de astăzi nu este aceasta, ci aceea a implementării unei politici organice de reforme economice, sociale și instituționale care, combinată cu controlul riguros al cheltuielilor publice, eliberează resursele necesare dezvoltării. Este o întrebare dacă Pd și Pdl sunt sau nu la înălțime această sarcină.
Personal, consider că este înșelător să folosesc Fassina și Vendola ca „scuturi umane” pentru a pretinde că Partidul Democrat nu este. Amândoi mi se par că nu au greutatea politică și consistența culturală pentru a împiedica Partidul Democrat, dacă Bersani și-a dorit cu adevărat, să acționeze ca o forță reformatoare. Adevăratul obstacol în calea trecerii în această direcție pentru Bersani vine, dacă este ceva, din Cgil din Camusso, de la Fiom de Landini și din numeroasele sindicate și asociații comerciale care se referă la Partidul Democrat și, mai presus de toate, provine dintr-o cultură antireformistă și conservatoare răspândită care încă pătrunde în Partidul Democrat. Acest partid nu a avut curajul politic și cultural (cu excepția, poate, scurta paranteză a lui Veltroni) de a face o ruptură clară cu trecutul său, nu spun cum a procedat SPD-ul la Bad Godesberg când a repudiat marxismul, ci, cel puțin, cum a făcut-o pe Schroder. când a scăpat de Lafontaine (fost ministru de finanțe și personalitate mult mai importantă decât Vendola și Fassina) pentru a se alia cu Merkel, punând astfel bazele renașterii economice germane.
Confirmarea acestei continuități politice și culturale substanțiale vine și din alcătuirea listelor unde, alături de iluștri independenți (dar nu trebuie să uităm că PCI i-a aliniat și pe cei prestigioși, de la Guido Rossi la Luigi Spaventa), în realitate un grup dens. domina credincioşilor. Problema nu este, așadar, dacă Fassina sau Vendola vor împiedica Partidul Democrat să acționeze ca o mare forță reformatoare, ci dacă majoritatea acestui partid, cel care se referă la Bersani, va și va putea într-adevăr să se comporte ca atare. Sperăm cu toții, dar nu este departe de a fi evident. Cu toate acestea, vor exista o mulțime de oportunități de a demonstra această abilitate. Dacă vrem cu adevărat să ne îndeplinim angajamentele asumate cu Europa în ceea ce privește cheltuielile și constrângerile bugetare, așa cum ne-am declarat solemn intenția de a face, dar, în același timp, nu vrem să rămânem prizonierii politicii de austeritate singuri, trebuie să avem curajul de a face reforme.
Începând cu cel al sistemului instituțional și politic până la cel al organizării statului și a administrației publice (nu mai este suficientă doar revizuirea cheltuielilor), de la cel al școlii și universității până la cel al pieței muncii, care trebuie să să fie completat dacă ceva, dar cu siguranță nu slăbit. Toate acestea sunt probleme care sunt deja pe masă astăzi. Ce intenționează să facă Partidul Democrat? Să le duci mai departe sau să le frânezi, așa cum a făcut blocul tău social și cultural de referință în toți acești ani? Aceasta mi se pare a fi adevărata întrebare. Bill Emmont (fostul director al Economist), într-un articol de susținere substanțială pentru Bersani apărut în presa din Torino, a pus în urmă cu ceva timp exact această problemă secretarului Partidului Democrat și a întrebat în special dacă, având în vedere faptul că destructurarea școlii și decalificarea universităților italiene sunt în principal responsabilitatea stângii, dacă nu crede că este timpul să întoarcă pagina și să vizeze reforma pe merit (pentru studenți) și calitate (pentru profesori).
Bună întrebare, la care Bersani nu a putut să răspundă pentru că, pentru a face acest lucru, ar fi trebuit să renunțe la cuvintele de susținere și de încurajare pe care partidul său le-a dat întotdeauna și în orice caz oricărei mișcări de studenți și profesori care iau teren, de la momentul Panther până astăzi, împotriva reformei școlare, oricine o propunea. Adevărul este că de-a lungul anilor s-a creat în Italia un bloc conservator vast și articulat, complet transversal la dreapta și la stânga, care s-a opus cu succes oricărei reforme care i-a amenințat interesele și care reprezintă astăzi principalul obstacol în calea creșterii.
Este un bloc la a cărui creație au contribuit puternic mai mult decât Fassina sau Vendola, Cofferati, Epifani și Camusso. Așa cum au contribuit administratorii publici, oamenii de cultură, magistrații și jurnaliștii. Acest bloc trebuie învins dacă se dorește a se deschide calea reformelor. Acesta este motivul pentru care Monti are dreptate când subliniază că astăzi trebuie să alegem între reformiști și conservatori mai degrabă decât între centru-dreapta și centru-stânga. Dacă reformiștii, oriunde s-ar afla, vor putea să se unească și să formeze un front comun, atunci poate că Italia va putea crește din nou.
