Devine din ce în ce mai evident legătura dintre problema europeană și cea națională, sau cum rupturile politice și economice dintre Italia și celelalte țări ale Uniunii au inevitabil repercusiuni în rupturi în interiorul țării noastre.
Marco Piantini, în eseu Parabola Europei. La treizeci de ani de la căderea Zidului între cuceriri și dificultăți publicat de Donzelli în 2019 cu prefață de Giorgio Napolitano și postfață de Giuliano Amato, povestește pe deplin istoria politicii economice, financiare și sociale a Uniunii Europene din ultimii treizeci de ani. De la căderea Zidului Berlinului, cu toate încărcăturile de vise și speranțe generate ca o contrapartidă la grămezile fizice și materiale de moloz, până la evoluția și, într-un fel, involuția democrațiilor occidentale. De la progresul tehnologic și digital, adevărata rampă de lansare pentru globalizare, până la incertitudinile societății italiene și europene actuale.
O carte care adună și dezvoltă reflecțiile și intervențiile autorului maturizate sau exteriorizate în diferiți ani și locații, dorite de însuși Piantini pentru două motive principale:
- Să ofere elemente de reflecție și analiză asupra a ceea ce se numește de obicei „vechea” politică și alternativa ei, adică „noua” politică de după secolul al XX-lea.
- Exprimați îngrijorarea cu privire la soarta Uniunii Europene și Italiei în Europa.
O legătură de nedespărțit, cea care ne unește țara de Uniune și de celelalte țări membre, care nu putea fi reconsolidată decât după ce s-a dizolvat nodurile relației dificile, dar și indispensabile pentru relansarea UE, dintre Germania și Italia.
Piantini consideră că ambele țări suferă, la fel ca întreaga Uniune, de o „criză de sens” a dezvoltării capitaliste. Dincolo de idei, ideologii, vise și speranțe, confruntarea cu realitatea presupune abordarea chestiunii europene ca o chestiune politică a timpului nostru, legată de criza democrațiilor liberale. Și Piantini are dreptate să-și amintească asta.
Diviziunile și prejudecățile care au apărut în dezbaterea politică ale ambelor țări (Italia și Germania) au fost paradigmatice ale diviziunilor și mai mari în Uniunea Europeană. Responsabilitățile claselor conducătoare sunt mult mai concentrate pe o viziune națională decât pe o viziune largă. S-a preferat ca problemele comune ale statelor europene să fie considerate extraordinare. Cursa pentru a rezolva împreună „situațiile de urgență” nu a fost susținută de o viziune solidă și împărtășită pentru viitor. În același timp, Europa, înțeleasă ca o entitate distinctă de fiecare țară în parte, a fost adesea acuzată de incapacitatea de a guverna în mod corespunzător „ceea ce istoria și geografia ne atribuie în interiorul granițelor naționale, și uneori și în cele regionale sau locale”.
O viziune caricaturală despre „Germania rea” a limitat impactul criticii bine întemeiate la limitele viziunii politice hegemonice din Germania și Europa. Pentru Piantini este necesar să iasă din narațiunea simplistă și să dezvolte o confruntare strânsă și bazată pe merit la nivel european și bilateral. Această condiție este utilă pentru a face mai evidente erorile făcute, în special în domeniul politicilor economice și al unei dezvoltări contradictorii și lentă a structurii sistemului de guvernanță euro. Moneda unică este indicată de autor ca un proiect extraordinar de unitate între popoarele europene și o garanție pentru viitor în ceea ce privește sustenabilitatea financiară și coeziunea socială, dar „costul nefinalizării sistemului său de guvernare este foarte mare și poate pune în pericol unitatea Uniunii Europene”.
Toată Europa și fiecare țară membră trebuie să devină conștientă și să recunoască faptul că numai Nigeria va avea mai mulți locuitori decât UE în câteva decenii, și că astăzi doar China cheltuiește 20% din investițiile globale pentru cercetare. Din nou, că, odată cu tendințele actuale, în aproximativ treizeci de ani economiile Chinei și Indiei vor valora mai mult decât toate cele ale actualului G7. Pentru Piantini este nevoie de Italia, de o Italia unită și credibilă, pentru a conduce în anii următori o bătălie culturală și politică în favoarea unei Europe care își construiește viitorul în termeni de progres. Au nevoie de continuitate și flexibilitate italiană. Continuitatea de până acum în liniile esențiale ale politicii externe și europene. Flexibilitatea înțeleasă ca abilitatea de a fi prezent, de a acționa și de a media, bazată pe linii directoare fundamentale, dar adaptabilă în ceea ce privește formele și contextele.
Marco Piantini subliniază cum Italia și guvernele sale, de-a lungul timpului, nu au reușit să dezvolte politici naționale demne de o țară mare și cum au încărcat apoi Europa cu fiecare problemă. Euroscepticismul rezultat este, prin urmare, previzibil. Dar marele paradox pentru europeismul italian este că niciodată până acum nu a existat o cerere atât de puternică pentru standarde, reguli și standarde de viață europene, dar niciodată până acum euroscepticismul nu a fost atât de invaziv.
Este imposibil să ne gândim realist la un pas înapoi în politica contemporană. Dar este permis șisolicită o refondare a idealurilor politice și solicită un angajament reînnoit față de Europa ca motor al incluziunii sociale și al participării democratice. Abuzul termenului de „populism” a fost un alibi perfect pentru o politică lipsită de conținut și incapabilă să recunoască faptul că „complexitatea este perimetrul democrației”.
Dezvoltarea economică a dus la o criză de sens care însoțește o bogăție fără precedent, în distribuția ei disproporționată și inegală. O bogăție care în multe cazuri nu creează oportunități și „ajunge prin a fi percepută de mulți ca inutilă”. Rezultatul sunt probleme materiale și de identitate nerezolvate, semne ale unui „posibil declin al civilizației europene”.
Piantini își explică povestea în detaliu analiza crizei Angliei care a dus apoi la cererea de părăsire a Uniunii, sau Brexit. O criză care s-a dezvoltat între Calaisul din apropiere, cu o tabără de migranți devenită un simbol al lipsei dezastruoase de pregătire în problema migrației, și turnul Grenfell care a ars la Londra, provocând moarte și disperare, „o concentrare a durerosului. locuințe și cadrul social aproape în centrul plămânului finanțelor europene”.
Calais și Grenfell sunt, pentru autor, două amintiri sumbre ale acestor ani, a ceea ce ar putea rămâne în politica europeană pe termen lung:
- Incredulitate: cum a progresat istoria lumii în ultimele decenii, cum interdependența se prezintă prin ochii migranților la ușile lor și reușește încă incredibil să ne surprindă.
- Furia: pentru neliniștea socială, sporită de transformarea orașelor noastre din locuri pline de toleranță în locuri sărăcite de indiferență.
Autorul este, fără îndoială, un pro-european convins și, uneori, nostalgic al emoțiilor pentru acest mare „vis” colectiv., sau mai bine zis comunitate, parțial realizată, parțial naufragiată. Vede în drepturi, realizate și realizabile, și în dimensiunea cetățeniei și a socialității singura modalitate concretă și viabilă de a reînvia politica europeană. O politică, la nivel național și comunitar, care nu se concentrează pe succesul personal al unui singur lider, oricine ar fi acesta, dar care este expresia unei „mișcări colective” care are un proiect serios și valabil care vizează mai ales crearea unei noi bunăstare. În jurul științei și dezvoltării pe care tehnologia o permite, trebuie să se nască o societate nouă, reînnoită, care vede o reducere a timpului de muncă și o creștere a accesului la servicii de ultimă generație, „locuri de viață și de muncă concepute după principii fundamentale”.
Doar regimurile autoritare sunt capabile să ofere puncte fixe și anumite care sunt ușor de luat asupra cetăţenilor dezorientaţi şi speriaţi. Democrația, pe de altă parte, este prin însăși natura sa schimbătoare și incertă. Acum este momentul să o schimbăm pe cea structurată în țările europene de la prăbușirea Zidului și împărțirea dintre Vest și Est.
Aceasta este, pentru Marco Piantini, adevărata provocare a mileniului trei, care trebuie să conducă peremptoriu țările și Uniunea către „noua” democrație. Sub pedeapsa înfrângerii totale.
