Pentru investițiile italiene, ce să faci în Libia

Găsirea unei soluții la incertitudinea războiului. Oferiți elemente de claritate companiilor care văd contractele, comenzile și investițiile puse în pericol. Înțelegerea care ar putea fi soarta numeroaselor active libiene prezente în țara noastră: despre toate acestea s-a discutat în cadrul workshop-ului desfășurat miercuri la firma de avocatură Hogan Lovells, în sediul său din Piazza Venezia, Roma. Unde au fost abordate cazuri specifice. Și au fost oferite posibile soluții concrete.
La întâlnirea, intitulată „Afacerile și criza libiană: scenarii și soluții în drept”, au participat Natalino Ronzitti, consilier științific al Institutului pentru Afaceri Internaționale și profesor de drept internațional la Luiss din Roma, Stefano Soliman, consilier al legației. ai Ministerului Afacerilor Externe, Francesca Rolla, partener al Hogan Lovells, și Andrea Atteritano, asociați ai aceleiași firme de avocatură.
Volumul afacerilor dintre Italia și țările din Africa de Nord, afectate de revolte populare de la începutul acestui an, este enormă: se vorbește de 26 de miliarde de euro. În Egipt și Tunisia, unde situația revine la normal cel puțin pe plan politic, există posibilitatea de a găsi interlocutori legitimi cu care să se ocupe, chiar dacă nici măcar aceste țări nu au fost scutite de scăderea investițiilor înregistrată de Istat în prima. trimestrul 2011. Situația libiană este însă mai complexă și mai incertă. Starea de război civil, intervenția NATO, posibilitatea creării a două state suverane diferite deschid îndoieli și temeri companiilor italiene care au investit acolo. Relațiile foarte strânse dintre economia italiană și cea libiană se bazează în primul rând pe motive istorice și au fost întărite de-a lungul timpului prin activitatea diplomatică care s-a soldat cu diferite tratate, printre care „Tratatul de prietenie” semnat de Guvern are o importanță deosebită.Berlusconi în 2008 și Acordul privind promovarea și protecția investițiilor care a intrat în vigoare în 2000. Libia este primul furnizor de petrol (Eni extrage aproximativ 100 de mii de tone de țiței) și al patrulea de gaze, sector în care o mare parte a fost investit în ultimii ani, în care s-a inaugurat conducta de gaz verde controlată de un joint venture între Eni și National Oil Corporation of Libya (Nocl). Până în prezent, gazul libian acoperă 12% din nevoile noastre naționale. Tratatul din 2008, pe lângă extinderea relațiilor energetice pentru încă 25 de ani, prevede investiții suplimentare ale Eni, care a fost autorizată să demareze explorări pentru găsirea de noi zăcăminte și un plan de infrastructură de 5 miliarde în care construcția iese în evidență din autostrada de coastă, încredinţată consorţiului Saipem, o afacere în valoare de aproximativ 850 de milioane de dolari. La aceste acorduri bilaterale se adaugă cantitatea enormă de companii mijlocii și mari care operează în Libia: printre cele înregistrate doar la Camera de Comerț italo-libiană sunt între 400 și 500. În plus, Libia se mândrește cu numeroase participații în companii italiene, pentru a numi câteva : Unicredit, Fin.part, Juventus, Finmeccanica, Enel, Eni, Tamoil.
Deci, care va fi viitorul acestor contracte și investiții? Rezoluțiile ONU privind sancțiunile asupra Libiei (1970-1973) interzic furnizarea de armament și toate materialele care ar putea dăuna populației civile. Această prevedere a fost interpretată foarte larg de către NATO care a blocat navele încărcate cu combustibil care se îndreptau spre Tripoli (rețineți că Libia nu are rafinării) pentru a evita riscul ca acesta să fie folosit în scopuri de război. Toate contractele noi apărute în conflict cu sancțiunile, care prevăd, printre altele, imposibilitatea efectuării plăților către entități cu active înghețate (inclusiv NOCL), sunt considerate nule de drept pentru că urmăresc un scop ilicit. În ceea ce privește contractele care au apărut anterior, există două soluții: rezilierea din cauza imposibilității supravenite sau suspendarea, soluție pe care o pretinde guvernul italian. Referitor la posibilitatea de despăgubire, trebuie spus că multe contracte includ clauze care acționează ca garanții, dar, în cazul în care nu este prevăzut nimic în titlu, compensarea ar fi foarte dificilă, încadrându-se în categoria rezilierii din cauza imposibilității apărute. fara responsabilitate. Singura soluție pentru contractele anterioare pare să fie suspendarea acestora care ar garanta posibilitatea ca acestea să fie discutate din nou ulterior, scenariu care riscă însă să prelungească semnificativ timpul, în condițiile în care este foarte riscant să stipulăm acorduri imediat cu insurgenții. . În cazul victoriei acestora, contractele nou stipulate ar fi, fără îndoială, valabile, în timp ce cele suspendate, în ipoteza că suspendarea este acceptată, ar putea fi repuse în vigoare sau renegociate, rezolvându-le cu novație. În cazul împărțirii Libiei în două entități teritoriale, nu numai că ar fi în pericol și noile acorduri stipulate cu insurgenții, dar, pentru vechile contracte, s-ar deschide un proces de succesiune de lungă durată, care ar trebui încheiat ( conform practicii) într-un acord între cele două noi state. În cazul improbabil și nedorit al victoriei lui Gaddafi, acordurile noi și vechi ar fi puse în pericol. Cu toate acestea, rezoluțiile ONU exclud posibilitatea ca companiile libiene să ceară despăgubiri pentru nerespectarea de la companiile italiene.
În ceea ce privește companiile care fac parte din portofoliul italian al instituțiilor libiene sancționate cu înghețarea ulterioară a activelor (de exemplu Banca Centrală Libiană, Autoritatea Libiană pentru Investiții sau Libyan National Oil), acestea vor putea continua să desfășoare o administrare obișnuită. . În schimb, cheltuielile extraordinare trebuie să fie supuse autorizării din partea Comitetului de Sancțiuni ONU, în timp ce pentru cheltuielile deja stabilite înainte de introducerea sancțiunilor, atâta timp cât sunt legale, nu sunt probleme. În ceea ce privește creditele solicitate de companiile italiene de la entități private libiene cu active înghețate, situația este destul de complexă. De altfel, dacă acestea au fost constatate printr-o sentință anterioară sancțiunilor, chiar dacă nu sunt definitive sau fără caracter executoriu (de exemplu o hotărâre arbitrală), aceasta poate fi obținută printr-o cerere la Comitetul de Securitate Financiară de la Ministerul Economiei și simplă notificare. la Comisia de sancțiuni, dezghețarea bunurilor în cauză și onorarea datoriilor. În ceea ce privește creditele nedovedite printr-o sentință anterioară, însă, dacă există acordul contrapărții, trebuie așteptată aprobarea Comitetului de sancțiuni al ONU. De fapt, dacă lipsește consimțământul, ar trebui să apelezi la autoritatea judiciară competentă prevăzută de tratatele italo-libiene: fie instanța libiană, fie arbitrajul Icsid. Presupunând că a doua ipoteză este mult mai dezirabilă, premiul în acest caz nu ar avea efect executiv, întrucât Libia nu a aderat la convenția de la Washington. Hotărârea judecătorească s-ar putea dovedi însă neprețuită într-o fază ulterioară, când, odată restabilită normalitatea, societatea creditoare se va putea folosi de o hotărâre în favoarea ei. Odată ce s-a obținut posibilitatea sechestrului, s-ar pune însă problema ce să sechestreze, în condițiile în care unele dintre activele înghețate, de exemplu cele aparținând Băncii Centrale Libiene, nu pot fi sechestrate.
Imaginea care reiese din acest studiu este complicată și incertă: până în prezent, singurul lucru cert este că investițiile italiene în Libia vor suferi daune, poate ireparabile.