Cu o anumită periodicitate, în Italia se dezvoltă dezbateri bruște și vii asupra necesității spori utilizarea plăților electronice si in special de carduri de plată. S-a întâmplat să fie interesat de el Guvernul Monti, apoi guvernul Letta și acum guvernul Renzi, care intenționează să lanseze o serie de măsuri, de la ridicarea pragului de numerar până la posibilitatea de a alege carduri pentru a plăti cafeaua și ziarele.
Într-adevăr, această a doua inițiativă este dusă mai departe de unele sectoare ale opoziției parlamentare și ar permite ca microtranzacțiile, de la 30 de euro și mai jos, să fie decontate cu bani de plastic. În esență, propunerea vizează contrabalansarea introducerii noului prag de numerar de 3000 EUR prin urmărirea tranzacțiilor cu valoare redusă, acolo unde acest lucru este solicitat de deținătorul unui card de plată. Dincolo de intențiile lăudabile ale susținătorilor, obligația de a accepta carduri - ca și multe alte obligații ce revin sectorului - ar putea avea efecte contraproductive care ar ajunge să faciliteze plăți în numerar, datorită caracteristicilor structurale ale industriei plăților din Italia, care sunt complet deosebite în comparație cu contextul european și internațional.
Să vedem ce ni se pare mai semnificativ, cu ajutorul statisticilor BCE referitoare la 2014, cea mai recentă disponibilă (Payment Statistics, octombrie 2015). În țara noastră, ponderii foarte reduse a tranzacțiilor fără numerar atât în număr total, cât și pe cap de locuitor (79 față de 202 din media UE), este însoțită de o rețea articulată de acces la circuitele de plată care variază de la numărul de bănci și poștă. sucursale de birouri (aproximativ 45.000), zecile de mii de bancomate situate în locuri publice, numărul de carduri în circulație (aproape 100 de milioane), ajungând la rețeaua POS. Acesta din urmă este cel mai mare dintre țările europene, ajungând la aproape 2 milioane de unități, față de 1,6 milioane în Franța și 1,7 în Marea Britanie.
După cum a observat regretatul Tommaso Padoa-Schioppa în urmă cu câțiva ani, evidențiind aceste costuri de infrastructură excesive, am creat stații și am construit peroane, dar nu suntem încă capabili să transportăm trenuri pline de pasageri. Și întrebarea de ce nu am reușit încă să reducem utilizarea numerarului în economia noastră, acumulând, într-adevăr, față de concurenții noștri, un decalaj mai mare față de cel existent la începutul lungi recesiuni rămâne dilema. de rezolvat. Și acest lucru, trebuie menționat, a continuat să se întâmple în ciuda faptului că limita tranzacțiilor cu numerar era deja stabilită la 1000 de euro în urmă cu patru ani. Odată cu trecerea la Sepa, această discrepanță a devenit și mai evidentă.
Suntem conectați cu stații din toată Europa (platforme și circuite de interoperabilitate internațională) și avem noi trenuri rapide, sigure și egale pentru toți cetățenii Uniunii (reprezentate prin operațiuni conforme Sepa, adică prin transferuri de credit, debit direct și cu carduri), dar călătorii sunt încă foarte puțini. Metafora deoparte, economia noastră a produs în 2014, mai puțin de cinci miliarde de tranzacții, față de cele aproape 20 de miliarde aferente fiecăreia dintre marile economii europene. Față de 12% din PIB-ul european, cântărim doar 4% în ceea ce privește tranzacțiile, altele decât numerar. Implicațiile economice și de piață sunt evidente și ajută la înțelegerea inutilității intervențiilor manageriale asupra plăților electronice și în special asupra cardurilor.
Numărul mediu de tranzacții efectuate zilnic pe poziția italiană este de doar 3, pentru o valoare medie de aproximativ 70 de euro. Dupa cum comisioane care rămân în sarcina comercianților, sunt, în medie, aproape de 2% din valoarea fiecărei tranzacții, costul unei tranzacții medii cu cardul poate fi estimat între 2 și 3 euro, ca sinteză a costurilor fixe de instalare și conectare a POS-ului și a costuri variabile de gestionare a acestora și a celor legate de operațiunea unică. Comoditatea pentru tranzacții mai mici de 30 de euro, cu comision stabilit prin lege în jur de câteva miimi, este așadar inexistentă și comerciantul ar fi obligat să o efectueze în pierdere, dacă ar deveni ilegal să convingă clientul să plătească în numerar.
Se poate imagina cu ușurință eludarea unei astfel de prevederi, cu efectul prezumat redus asupra rezultatului așteptat al măsurilor aflate în construcție în Legea stabilității. Pe scurt, ar răsturna esența testului turistic propus cu ani în urmă de Rochet și Tirole, acesta din urmă laureat al Premiului Nobel în 2014 tocmai pentru studiile privind economia sistemelor și instrumentelor de plată. Cu acest test s-a determinat nivelul comisionului pentru acceptarea cardului de către comerciant, care trebuia să respecte condiția de a rămâne structural mai mic decât costul numerarului.
În practică, tocmai spre deosebire de acel test menit să încurajeze plata cu cardul, numeroasele distorsiuni ale pieței noastre înseamnă că este mult mai convenabil pentru comercianți să primească plăți în numerar decât cei cu carduri. În opinia noastră, acesta este adevăratul factor de descurajare pentru dezvoltarea tranzacțiilor electronice, complet independent de atitudinile mai mult sau mai puțin marcate față de evaziunea fiscală.
În plus, trebuie avut în vedere că, începând cu această lună, marjele mai mici care decurg din scăderea, survenită din cauza regulamentului european aprobat în perioada președinției italiene a Uniunii, a așa-numitului comision de schimb, vor fi, după toate probabilitățile, compensate de intermediarii emitenți de carduri prin ridicarea altora costurile suportate de utilizatorul final, cum ar fi taxele anuale asociate cu deținerea cardului. Vezi pe subiect articolul de pe Firstonline de acum cateva zile.
De fapt, impactul nu va fi același pentru toate țările, rezultând mai favorabil pentru cele care îl vor putea împrăștia pe un număr mai mare de tranzacții. Nu poate fi exclus ca pentru noi decalajul cu celelalte sisteme se va mari si mai mult. În concluzie, reiterăm puternica noastră opoziție față de intervențiile dirigiste, crezând că piața se poate dezvolta doar găsindu-și comoditățile economice și motivele de a fi, fără ca numeroasele obligații ale controlorilor să riscă să provoace efecte contrare celor dorite. Piața italiană de plăți este încă prea slabă pentru a susține politici ale căror costuri nu pot fi diluate în aceeași măsură ca sistemele noastre concurente, caracterizate prin dimensiuni foarte diferite ale pieței pentru tranzacții, altele decât numerar.
