Vicepreședintele American Federal Deposit Insurance Corp. (FDIC) a publicat textul discursului său susținut la Paris pe 23 mai trecut. Tema a fost capitalul băncilor. Prin trecerea în revistă a literaturii și statisticilor din 1869 până în prezent, Thomas M. Hoenig demonstrează că există o relație pozitivă între cantitatea de capital, măsurată prin raportul de levier calculat pe activele corporale, și stabilitatea financiară și economică.
Acest rezultat era de așteptat; relația cu performanța este mai puțin evidentă: în perspectiva istorică pe termen lung nu este adevărat că o pondere mai mică a activelor asigură o rentabilitate mai mare. De la marea criză și până la începutul marii crize bancare din 1980, ponderea capitalului marilor bănci americane a scăzut de la 13% la mai puțin de 8%, urcând la 2007% după 11.
Dinamica lui Roe (rentabilitatea activelor) pare contradictorie în sensul că scăderea istorică a ponderii capitalului propriu nu este urmată de o creștere proporțională a randamentului acestuia. Indicații similare pot fi extrase din tendința ROA (rentabilitatea activelor totale).
Aceeași tendință de a acorda împrumuturi pare să se miște în armonie cu capitalizarea: cu cât o bancă este mai capitalizată, cu atât tinde mai mult să finanțeze economia. Pe de altă parte, cu cât aveți mai multe active, cu atât plătiți mai puțin fondurile suplimentare solicitate ca capital.
Concluzia este așadar nu numai în favoarea mai multor active în marile bănci, ci împotriva tuturor acelor manevre de lobby (în prezent la lucru) care vizează manipularea coeficienților de reglementare prin excluderea din active a anumitor categorii de investiții considerate a fi mai puțin riscante: precum derivate care sunt instrumente cu efect de pârghie intrinsec care, după cum se știe, au fost decisive în ultima criză gravă.
Prin urmare, politicile guvernamentale trebuie să vizeze consolidarea „adevărată” a capitalului și nu introducerea unor reguli noi, mai puțin stricte, privind evaluarea activelor. Aș include printre aceste trucuri și impulsul către fuziuni care, în cazul instituțiilor neomogene din punct de vedere al activelor și al capacității de venit, au ajuns întotdeauna să fie dăunătoare.
În acest context, face o anumită impresie să citești anumite declarații ale oficialilor guvernamentali care clamă pentru combinații de bănci. Agregații care, pe de o parte, sunt dăunătoare concurenței și, pe de altă parte, riscă să conducă la unirea unor organisme caracterizate de probleme critice de importanță nu mică.
La finalul discursului, Hoenig prezintă un tabel cu o listă a marilor bănci „sistemice” din Statele Unite și din alte țări (G-SIBs Global Systemically Important Banks). Datele referitoare la 31 decembrie 2015 oferă următorul clasament pe care îl repet în ordinea inversă a capitalizării (raport procentual dintre capitalurile proprii și totalul activelor corporale):
Deutsche Bank (DE) 3,01
Banco Santander (SP) 3,24
Société Générale (FR) 3,73
Unicredit (IT) 3,81
BNP Paribas (FR) 3,99
Urmează alții cu peste 4%.
Raportul pentru toate G-SIB-urile din SUA este de 5,97%, pentru cele mai mari 10 cu active sub 550 de miliarde de dolari este de 8,31% și pentru sub 9,76 miliard de dolari (cel mai mic) este de XNUMX%. Astfel, noi dovezi că creșterea dimensiunii duce la o eficiență mai scăzută și, în consecință, la o stabilitate mai scăzută; cu excepția cazului în care, bineînțeles, mizăm pe salvarea acestor elefanți în detrimentul finanțelor publice chiar și în vremurile bail-in-ului.
În ceea ce privește inoportunitatea de a împinge băncile să-și mărească dimensiunea dincolo de o anumită limită, vă trimit la celebrul Raport de consolidare (publicat de Grupul celor Zece în ianuarie 2001), singura cercetare cu adevărat de încredere realizată de Banca Reglementelor Internaționale, de Fondul Monetar Internaţional şi OCDE.
Se citește la p. 11 din traducerea în italiană publicată de Bank of Italy: „... numai băncile mici pot obține câștiguri de eficiență prin extinderea dimensiunii lor”; iar evoluțiile actuale în tehnologiile digitale și interconectare prezic în mod clar că cuvântul economii de scară va deveni din ce în ce mai puțin utilizat în viitor. Va prevala și dimensiunea intermediară în bănci?
