În vremuri de viruși, insula Montecristo este „liberă de Covid” de la sine. În acești 10 kilometri pătrați de rocă de granit (de origine vulcanică) din mijlocul Mării Tireniene, oficial în arhipelagul Toscan, dar din punct de vedere istoric, pământ de nimeni, la jumătatea distanței dintre Italia și Corsica, de fapt nu este nevoie de vaccinuri sau carantine. Pe insula povestita de Alexandre Dumas, care in realitate conform versiunilor oficiale a vazut-o doar de departe, ramanand fatal fascinat de ea, nu traieste nimeni si chiar si putinele animale prezente supravietuiesc intr-un habitat neinfestat de om dar totusi neospitalier chiar si pt. Ei. Celebrele vipere se hrănesc doar cu șopârle și sunt subponderali conform experților. Păsările de pradă, inclusiv zmeul roșu imperios, zboară deasupra insulei în speranța zadarnică de a vedea câțiva șobolani, dar nu a fost niciunul aici de ceva vreme. Stăpânele insulei sunt de cca 200 de capre sălbatice, ale căror caracteristici genetice mărturisesc o biodiversitate milenară (sunt de o specie rară, prezente doar în Asia Mică și în unele insule din Marea Egee), în timp ce în mare se pot observa cu ușurință foci călugăr și balene albastre.
Pentru a proteja aceste forme de viață, care fac obiectul continuu de studiu, Montecristo este astăzi o rezervație naturală biogenetică: protejată de proprietatea statului din 1971, din punct de vedere administrativ face parte din insula Elba din apropiere (peste 1 oră de navigație cu feribotul) și este una dintre cele 149 de zone administrate de Comandamentul Carabinieri pentru protecția biodiversității și a parcurilor. Singurii oameni prezenți pe insulă sunt așadar o mână de carabinieri care păzesc insula în ture de două săptămâni, uneori însoțiți de grupuri de cercetători care beneficiază și de fonduri europene pentru o misiune atât de nobilă, și de maximum 2.000 de vizitatori pe an. , care pot ajunge la Montecristo strict prin tururi ghidate organizate de Parcul Național Arhipelagul Toscan, în grupuri de până la 70-80 de persoane o dată. Te duci și te întorci la zi: în afară de locuința personalului de serviciu, nu mai este nimic altceva pe insula imaginarului conte de Dumas. Doar curent electric, un mic debarcader in singura plaja (frumoasa dar mica) a intregii insule si nu iau nici macar telefoane mobile.
Și este și pentru aceasta, ca și pentru a lui conformatie plina si inaccesibila, că nu a fost posibil și de imaginat să exploatem această mică bijuterie pentru activități turistice. Farmecul și misterul său au rămas intacte încă din zorii timpurilor. „Este cea mai protejată insulă din întreaga Mediterană”, jură ghizii Parcului Național. Dar nu a fost întotdeauna cazul în trecut. Istoria lui Monte Cristo este de fapt impregnată de evenimente și legende adevărate, evenimente sângeroase, raiduri ale piraților, evenimente religioase și narațiuni literare, atât de mult încât transmite imaginea unui loc „blestemat”. Deși nu este neobișnuit în lume să găsești insule curate despre care se știe puțin (gândiți-vă la Insula Paștelui), datorită apropierii relative de continent, Montecristo reprezintă un unicum: în epoca în care orice loc este accesibil, locuibil, acoperită prin WiFi, insula la doar două ore și jumătate cu feribotul de la Piombino este încă învăluită în mister. Se știu puține lucruri despre acest loc sălbatic și tăcut și este posibil să nu fie adevărat.
Potrivit legendei, primii care i-au dat un nume au fost grecii, care o numeau „Ocrasia”. Numele actual a fost dat probabil de San Mamiliano, unul dintre primii și puținii oameni care au locuit-o efectiv. În secolul al V-lea, după ce a fugit din Palermo în urma persecuțiilor lui Genserico, regele vandalilor, a fost luat prizonier și vândut ca sclav. A reușit să scape într-un mod aventuros, după ce a fugit în Sardinia s-a refugiat pe insulă, locuită apoi de un dragon, pe care el însuși ar fi învins-o. San Mamiliano a trăit atunci într-o singurătate extremă și meditație într-o peșteră (cunoscută acum ca „Grotta del Santo”), redenumind insula în „Mons Christi” (mai exact Monte di Cristo). Singura lucrare care mărturisește trecerea omului pe insulă este Abația San Mamiliano, care însă i-a fost dedicată după moartea sa: construită în anii 600, a fost locuită timp de secole de călugări benedictini, cărora le-a fost introdusă i se atribuie caprele, unul dintre putinele animale potrivite pentru a trai pe laturile foarte abrupte ale acestui munte de 645 de metri care iese din mare, abia traversabil de drumetii echipati.
Chiar și vipera, una dintre puținele specii care pot fi văzute, ar fi putut fi introdusă de călugări, care, după cum se știe, posedau abilități farmaceutice considerabile, pentru care probabil știau să folosească serul de reptile foarte otrăvitor chiar și în dozele potrivite. (și astăzi, de exemplu, serul de viperă este un produs cosmetic util pentru contracararea îmbătrânirii pielii, dar probabil că nu pentru asta îl foloseau călugării...). Cu toate acestea, așezările au fost întotdeauna sporadice și cu câțiva oameni la un moment dat, care au ajuns pe insulă pentru perioade scurte, chiar dacă destinație de pelerinaj pentru a celebra amintirea sfântului. Nu se poate exclude ca și alte animale de fermă să fi fost introduse pentru a asigura traiul călugărilor, dar nu mai există nicio urmă de ceva vreme. Puține animale sunt capabile să supraviețuiască pe această stâncă cu caracteristici destul de aride, unde nu există nici măcar apă din abundență și vegetația în sine nu este cea tipică maquisului mediteranean. Sunt câțiva stejari de secole, nu lipsesc arbuști și ierburi: prezenta rozmarinului este foarte densa, ceea ce emana un miros deosebit si de necatalogat.
Rutina liniștită de la Monte Cristo, ca să spunem așa, a fost întreruptă brusc în 1553: de la acea dată, ar putea fi platoul unui film, precum Pirații din Caraibe, sau de ce nu Mediterana de Gabriele Salvatores (între cele două războaie mondiale este a fost și garnizoană militară), dar și de romane precum Insula comorii a lui Stevenson sau aceeași Contele de Monte Cristo, care este plasat în mod ideal chiar aici. Celebra carte a scriitorului francez Alexandre Dumas este parțial inspirată din evenimentele din 1553: insula a fost jefuită de legendarul pirat otoman Drăgut, pe atunci în plata francezilor, probabil în căutarea unei comori a cărei, însă, nu există certitudine. Din acel moment, Montecristo a început să devină un pământ al nimănui, un loc de raiduri ale bandiților și briganților și, ocazional, al pescarilor. își începe faza „blestemată”, mărturisită și de unul dintre colțurile insulei, Punctul Copiilor, care se referă la un eveniment deosebit de sângeros. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, o tartana din Sardinia care călătorea de la La Spezia la Livorno a fost atacată de briganți, care au luat doi copii ostatici și au fugit spre sud. Odată ajunși în apropiere de Montecristo, i-au sacrificat pe cei doi copii și i-au aruncat în mare. .
Curând după aceea, Montecristo a fost cumpărat de ceea ce s-ar putea numi „adevăratul” său conte: un englez bogat, George Watson Taylor, a fost prima persoană care a început serios proiectul de a merge să locuiască pe insulă, de fapt nelocuită de secole. Aceia au fost anii de romantism, care ca ideal a reprezentat și interes pentru natura nealterată, un spirit de aventură, un val de eroism. Taylor a transformat locul de debarcare a Cala Maestra prin introducerea de terase și plantarea a numeroase specii de arbori, inclusiv exotice. În acest context, a realizat și construcția primei clădiri încă din vremea Abației San Mamiliano (din care au mai rămas doar structura principală și câteva ruine), numită ulterior Villa Reale și și astăzi sediul carabinierilor. Spiritul proiectului este oarecum în maniera colonială a englezilor, reprezentată câteva decenii mai târziu de lucrările și activitățile lui Gerald Durrell la Corfu, care au dat naștere – ca să dau o idee, dacă cineva are ocazia să o vedem – să serialul TV The Durrell's.
După o scurtă experiență ca colonie de închisoare (pentru care s-ar preta de fapt, în condiții de închisoare în același timp aurite și dure...), ajungem la sfârșitul secolului al XIX-lea și primul chiriaș oficial italian din Montecristo: deținut deja de statul italian, care între timp s-a unificat, insula a fost închiriată, ca rezervație de vânătoare, nobilului Carlo Ginori Smooth, a făcut din acesta un fel de club exclusivist frecventat de foarte puțini membri aleși ai înaltei societăți, printre care Renato Fucini, Giacomo Puccini și însuși Vittorio Emanuele al III-lea, pe cale să urce pe tron. Prințul a fost atât de fascinat de mediu, și de faună (pe atunci probabil mai populată decât acum, dar și vegetația mai deasă), încât și-a dorit să-și petreacă luna de miere aici alături de soția sa Elena din Muntenegru. S-a ajuns la punctul că în 1899 Ginori și-a cedat drepturile asupra insulei Regelui, cu aceste cuvinte: «Dacă eu sunt, așa cum m-ai numit, adevăratul conte de Monte Cristo, tu ești suveranul lui; al meu este o posesie temporară, al tău este un domeniu suveran. Îmi renunț la drepturile".
În timpul Marilor Războaie, unul a fost instalat în Monte Cristo Post militar italo-german. În 1948, în timpul unui exercițiu militar, un bombardier britanic s-a prăbușit pe insulă, ucigând toți cei șapte ocupanți. În 1949 s-a încercat alocarea Montecristo pentru activitatea de pescuit: Direcția Generală a Proprietății de Stat a dat insula în concesiune unui consorțiu de cooperative de pescari și similare, Consorpesca, dar experimentul a avortat la scurt timp după. Încă aproape intact, în anii boom-ului economic, Montecristo risca să fie dezbrăcat destinație turistica, făcând-o o stațiune exclusivistă, dar cu un gust îndoielnic, mai ales datorită naturii locului, care se pretează puțin la exploatarea bruscă pe care suntem obișnuiți să o vedem astăzi în Italia și în întreaga lume. În 1970 firma romană Oglasa a creat Clubul Sportiv Montecristo pentru clienții cu statut social înalt, exploatând vânătoarea de iarnă și turismul estival. In acel caz a fost o campanie jurnalistica intensa si demna, lansata de L'Espresso, care a salvat aceasta bijuterie de speculatii. Cu o alegere care contravine tendinței din lumea actuală, la 4 martie 1971, Montecristo a fost declarată Rezervație Naturală de Stat.
Din 1977, protecția este recunoscută și în Europa, incluzând-o în Rețeaua Europeană de Rezerve Biogenetice a Consiliului Europei. Prin decretele Ministerului Marinei din 1979 și 1981 s-a instituit în cele din urmă, pe apele din jurul insulei, o zona de protectie biologica pe o raza de 500 de metri, apoi a crescut la 1 km. Doar poliția și un grup foarte select de drumeți sosesc aici astăzi (Site-ul de rezervat, dar 2021 este deja sold out), care poate fi vizitat doar dacă este însoțit de ghizi, fără a cules plante și nici măcar să nu te gândești să înoți în mare. Este evident interzis pescuitul si chiar afumatul, fara scrumiera portabila. Dar, lăsând insula exact așa cum am găsit-o, rămâne sentimentul că aici se mai întâmplă ceva de nespus. Că misterele lui Monte Cristo nu s-au terminat încă.
