Știrile de politică economică care au primit cele mai multe comentarii săptămâna trecută au fost furnizate de OCDE cu referire la una dintre cele mai cunoscute și lăudate probleme critice ale pieței muncii din Italia: slogan de salariu care nu cresc. Potrivit Raportului Organizației Țărilor Industrializate,Italia este singura țară al Uniunii Europene să fi înregistrat a schimbare negativă a salariilor reale între 1990 și 2020. Dacă luăm apoi în considerare relația dintre prețuri și salarii astăzi câștigăm mai puțin decât în 1990. Analizând, însă, perioada cuprinsă între 2019 și 2022, salariul mediu anual al fiecărui muncitor italian a scăzut cu aproximativ o mie euro. Cu alte cuvinte: dacă în 2019 salariul mediu era în jur de 43 de mii de euro, în 2022 a scăzut la 42 de mii de euro. Prin urmare, în perioada de trei ani, Italia a înregistrat a scăderea globală de -3,4% a salariilor. Această condiție este denunțată de către organizațiile politice și sindicale de stânga ca și cum ar fi o responsabilitate care trebuie atribuită guvernului de centru-dreapta și – potrivit unor persoane mai radicale – și guvernelor anterioare de centru-stânga „deviate” de la neoliberalism, atât de mult încât CGIL strânge semnături pentru a supune regulile ''vinovate'' la referendum pentru a le abroga.
Desigur, culegând printre diferitele rapoarte, concentrări și comentarii există o modalitate de a găsi unele explicație întemeiată pe motivele care au determinat acel impas al salariilor care ajunge la coada unei puteri efective de cumpărare mai scăzute devenită acum structurală.
Ar trebui să reflectăm asupra motivelor care au contribuit la stagnarea salariilor.
Pentru că salariile au scăzut
Din anul 2000,tendința productivității muncii (care nu este o problemă care să afecteze doar muncitorii) a fost aproape staționar în timp ce cea de economii majore al G7 a continuat a creste, marcând o distanță maximă atinsă în 2021 de 23,7 puncte procentuale. O altă problemă critică constă în structura negocierea colectivă care în Italia continuă să fie centralizat și care este centrat pe primul nivel (contractul de categorie națională). Dificultatea implementării pe deplin a modelului de negociere colectivă pe două niveluri rămâne în continuare. Astfel, dacă piatra de temelie a structurii contractuale stă în negocierea sectorială națională (sindicatele au făcut și ele un pas înapoi în această direcție după ce au încercat să-și arunce inima peste obstacolul cu negocierea descentralizată și locală care este favorizată și la nivel fiscal dacă care vizează anumite obiective de productivitate și participare) este clar că revizuirea salariului se desfășoară la termene excesiv de lungi, în conformitate cu data intrării în vigoare și expirarea contractelor în sine și timpii necesari pentru reînnoirea acestora. Dacă în medie durata concediului de odihnă este egală cu 32 de luni, în unele sectoare trec anii, în timp ce costul vieții suferă variații pe perioade mai scurte de timp care fac ca valoarea salariilor convenite anterior să fie inadecvată în contextul diferitelor condiții.
Problema panei fiscale și contribuțiilor
Gândiți-vă doar la răsturnările care au avut loc în ultimii ani cu criza pandemică mai întâi și războiul din Europa apoi, cu toate consecințele asupra costurilor materiilor prime și aprovizionării cu energie și asupra comerțului internațional. Apoi există problema impozitelor și contribuțiilor, pentru a reduce care, deși temporare, au fost efectuate intervenții importante, dar care rămâne mai mare decât în zona euro pentru toți lucrătorii, cu excepția persoanelor singure cu venituri mici, pentru care pană fiscală este în concordanță cu zona euro și ar fi chiar mai mic inclusiv bonusul de 80 de euro.
Il decalajul se lărgește mai departe dacă luăm în considerare o medie simplă a celor mai mari zece țări din zona euro: pană pentru un muncitor care câștigă salariul mediu și are trei membri de familie aflați în întreținere este cu 5,4 puncte mai mare decât media acestor țări. Acest descurajant fiscal are negocierile descentralizate deturnate spre experiențele larg răspândite de bunăstare corporativă, al căror tratament fiscal este cu siguranță mai avantajos atât pentru companie, cât și pentru lucrători, dar care nu se transformă într-un ''pranz gratuit''.
Legea bugetului 2024
Guvernul în legea bugetului 2024 a intervenit pe pană atât la nivel fiscal, cât și contributiv. Oficiul Parlamentar de Buget (OBP) a calculat efectele, reprezentate în graficele de mai jos.
La decontributie produce în medie pentru toți contribuabilii de până la 28.000 de euro o creștere procentuală substanțial omogenă a veniturilor, puțin peste 2 la sută. Efectul este condiționat de prezența în cadrul claselor de venit a persoanelor fizice care nu beneficiază de scutire de impozit nefiind salariați. Omogenitatea incidenței se reflectă într-un beneficiu mai mare în valoare absolută pentru clasele de venituri mai mari.
Reforma Irpef
L "Impozitul pe venitul personal își manifestă efectele în mod semnificativ în clasa 15.000 - 28.000 euro, adăugând efectului decontribuției, garantând subiecților încadrați în acest interval cel mai mare avantaj global, atât în termeni absoluti, cât și față de venitul de bază. Irpef, însă, își arată cele mai semnificative efecte în clasa următoare, unde, însă, decontribuția și-a redus semnificativ efectele. Pentru clasa de peste 50.000 de euro de venit impozabil, beneficiul are un impact foarte limitat asupra veniturilor (în jur de 0,2 la sută, o valoare semnificativ mai mică decât cea întâlnită la celelalte clase). Acolo reforma Irpef, de fapt, garantează un beneficiu fix de 260 de euro, redus pentru cei care au alte cheltuieli deductibile decât cheltuielile de sănătate. Cel mai semnificativ efect al decontribuției este asupra muncitorii, cărora li se garantează o creștere a veniturilor de aproximativ 3,4 la sută, în timp ce pentru întreaga categorie de angajati același procent este de 1,9 la sută, tot pentru că nu toată lumea beneficiază de măsură. Pentru ambele categorii de lucrători se constată o incidență mai mare a prestației asupra veniturilor pentru cei cu venituri mai mici care corespund unor prestații omogene în valoare absolută.
Intervenția asupra Irpef în schimb are caracteristici oglindite, cu efect mai puțin progresiv: creșterea procentuală a veniturilor este omogenă, în timp ce creșterea absolută recompensează angajații. Celelalte categorii, neafectate de decontribuție decât marginal în cazul subiecților cu mai multe tipuri de venituri, beneficiază substanțial de reducerea Irpef. Pentru pensionari incidența beneficiului și, într-o măsură relativ mai mare, beneficiul absolut sunt mai mici decât cele ale lucrătorilor și angajaților.
Apoi urmați câteva considerații referitoare la beneficiari care contrazic ceea ce s-ar fi condus să gândească pe baza clişeelor care infestează analizele faptelor economice şi sociale. Potrivit autoritarului UPB, decontribuția garantează o creștere procentuală mai mare a veniturilor angajaților cu normă parțială față de lucrătorii cu normă întreagă, care sunt în schimb răsplătiți mai mult de reforma Irpef. În cele din urmă, trebuie remarcat faptul că decontribuția garantează sprijinul semnificativ mai mare în rândul tinerilor, în special în clasa de până la 35 de ani. Deși diferențele sunt mult mai puțin pronunțate, i tinerii sunt mai avantajați în termeni relativi şi în cazul reformei Irpef. Sfera redistributivă diferită a celor două instituții se manifestă, chiar dacă într-o măsură abia perceptibilă, în diferențele de gen în care femeile sunt recompensate în ceea ce privește incidența beneficiului.
