Publicăm mai jos un extras din audierea din Senat a lui Stefano Micossi, director general al Assonime, cu privire la Finalizarea Uniunii Economice și Monetare Europene (așa-numitul „Document al celor cinci președinți”).
Instabilitatea acută care s-a dezvoltat în ultimele săptămâni pe principalele piețe financiare și-a găsit un epicentru în sistemul bancar european, expunând riscurile unei uniuni bancare pe jumătate coapte, în care atât un sistem european de asigurare a depozitelor, cât și o garanție publică de ultimă instanță în evenimentul unei crize sistemice.
În acest context, primele aplicații ale noii directive BRRD privind soluționarea băncilor în faliment – către patru bănci locale mici din Italia și către Banco Espirito Santo din Portugalia – au trezit conștientizarea investitorilor, inclusiv a deponenților cu amănuntul, cu privire la riscurile asociate deținerii. de obligațiuni bancare subordonate potențial convertibile în capital la depășirea (în scădere) a anumitor praguri minime de capital.
În acest sens, se poate aminti că peste 90 de miliarde de așa-numite obligațiuni bancare circulă în Europa. co.co.s (obligațiuni convertibile contingente), emise în principal de bănci germane și elvețiene. Toate aceste valori mobiliare sunt expuse riscului de conversie în acțiuni și de reducere a valorii în caz de dificultate a băncii emitente, conform noilor reguli privind ajutorul de stat pentru societățile bancare solvabile, dar nelichide (continuare a funcționării), conform regulilor din directiva BRRD pentru băncile în insolvență (goose concern).
Acesta a fost probabil declanșatorul scăderii accentuate a prețurilor acțiunilor și obligațiunilor bancare, în ciuda consolidării capitalului și a provizioanelor din ultimii ani. Dar cântăresc și alți factori. Noile politici de relaxare cantitativă împing spre zero și ratele dobânzilor la scadențe lungi, compromițând modelul tradițional de afaceri al băncii comerciale bazat pe transformarea scadențelor (împrumut scurt, împrumut lung).
În plus, ratele negative la depozitele băncilor acționează ca o taxă asupra intermedierii bancare, deoarece băncile nu îndrăznesc să transfere costul asupra deponenților, de teama unei colapsuri a finanțării. Performanța slabă a economiei agravează această criză de profitabilitate în economiile mai puțin dinamice (inclusiv Italia). În cele din urmă, bilanţurile băncilor sunt împovărate, în unele cazuri, de volume mari de împrumuturi „cu probleme”, care nu au putut fi mobilizate decât rapid cu preţul unor ajustări semnificative de capital; în alte cazuri prin activităţi toxice de valoare incertă.
La toate acestea se adaugă și faptul că în unele țări investițiile în obligațiuni de stat reprezintă o parte semnificativă a activelor, trezind din nou spectrul cercului vicios dintre criza bancară și criza datoriilor suverane. Lărgirea spread-urilor între obligațiunile guvernamentale portugheze, spaniole și italiene față de obligațiunile germane poate reflecta, de asemenea, aceste preocupări.
În plus, înăsprirea normelor prudențiale din ultimii ani a implicat costuri semnificative pentru bănci. La acestea se adaugă incertitudinea cu privire la punctul de sosire, care continuă să fie o țintă în mișcare, având în vedere că definirea structurii finale rămâne deschisă și va presupune probabil cerințe suplimentare de capital și lichiditate.
Atât regulile privind ajutorul de stat acordat băncilor, cât și directiva BRRD prevăd că, în cazul unei crize sistemice, autoritatea competentă poate suspenda regulile privind recapitarea creditorilor și acționarilor; atunci ar fi posibil, așa cum sa făcut deja în Europa în 2008, să se prevadă o garanție publică pentru pasivele băncilor. Dacă criza se agravează, aceasta ar fi probabil ieșirea inevitabilă, dar deocamdată condițiile pentru a face acest lucru nu sunt încă îndeplinite.
Rămâne că absența unui sistem comun de asigurare a depozitelor și a sprijinului fiscal european de ultimă instanță în cazul unei crize sistemice nu liniștește suficient deponenții și creditorii băncilor: este un sistem incomplet expus unor riscuri considerabile de instabilitate.
În acest context, au avut loc discuții la Bruxelles (Consiliul Uniunii), la Frankfurt (Consiliul pentru Risc Sistemic) și la Basel pe ipoteza limitării expunerii băncilor la riscurile suverane; a fost avansată și ipoteza dezvoltării unor mecanisme de restructurare automată a datoriei publice a țărilor care solicită asistență de la MES. Riscul ca mecanisme similare să facă sistemul mai sensibil la riscuri, dar cu siguranță nu mai stabil, este mare.
Desigur, este adevărat că titlurile de datorie suverană nu mai sunt percepute de investitori ca lipsite de riscuri, în urma restructurării datoriilor cipriote și grecești, iar BCE ține deja cont de acest lucru în testele de stres. Rămâne că buna funcționare a sistemului financiar necesită existența unui activ fără risc, care poate lua naștere doar ca urmare a unei decizii comune de a emite titluri de creanță garantate în comun de statele membre ale zonei euro.
Trebuie să știm, însă, că dificultățile și obstacolele din negocierile privind uniunea bancară își au originea într-o măsură importantă în temerile stârnite în partenerii noștri de dificultățile pe care le întâmpinăm în punerea sub control a datoriei publice. Dacă raportul datorie publică/PIB nu începe să scadă în acest an, acele rezistențe vor deveni mai puternice.
Anexe: Audierea în Senat a lui Stefano Micossi
