În timp ce politica italiană este retrasă în sine în dezbaterea obișnuită, stânjenitoare și ipocrită asupra lucrurilor de făcut, pe care însă, în realitate, nimeni nu le dorește cu adevărat, să readucă această țară pe drumul normalității, au loc niște meciuri cu adevărat decisive în Europa pentru viitorul nostru: cea privind unificarea supravegherii bancare și cea privind aranjamentul contractual. Aceasta din urmă ar putea fi adevărata noutate a următorului Consiliu UE de la jumătatea lunii decembrie, și constă în posibilitatea de a stipula un acord între statele individuale și Comisia UE care să precizeze itinerariul reformelor de creștere a productivității economiilor, în schimbul pentru un sprijin financiar de la Bruxelles pentru a acoperi costurile inițiale ale reformelor. În teorie, acesta este un mecanism suplimentar pentru a facilita un pic mai ușor pentru guvernele individuale să lanseze reforme, oferind în același timp un conținut mai concret solidarității comunitare.
Până acum, Italia exprimase multe nedumeriri în legătură cu această nouă creatură, dar acum se pare că Letta și Moavero sunt mai deschiși spre aprobarea ei, chiar dacă nu comentează intenția Italiei de a stipula un astfel de contract. Deja sunt ridicate îngrijorări de către lumea diversă a oponenților Europei cu privire la riscul unei pierderi suplimentare a suveranității de către Italia, fără a primi nimic în schimb. O suveranitate pe care până acum am folosit-o foarte prost. Și totuși este corect să înțelegem puțin mai profund despre ce vorbim și, prin urmare, care ar putea fi o atitudine corectă din partea țării noastre în vederea avansării în construcția unei Europe unite fără a cădea în extremismele opuse celor care considera excelent tot ce se face la Bruxelles sau al celor care vor in schimb sa paraseasca euro si sa abandoneze excesele de rigorism ale popoarelor din Nord.
L-am întrebat pe Stefano Micossi, director general al Assonime și expert în secretele arhitecturii complicate ale comunității, despre ce este vorba exact și care ar putea fi cel mai convenabil lucru de făcut pentru Italia.
MICOSSI – „Din punct de vedere instituțional – spune Micossi – ar putea fi o inovație interesantă, pentru că ar face o politică de reforme pe care multe țări le implementează sau ar trebui să le implementeze comună în Europa. De fapt, aceste acorduri ar trebui discutate și aprobate atât de parlamentul național, cât și de parlamentul de la Bruxelles, cu efectul de a face alegerile de politică economică mai participative și mai democratice. Asta in teorie. În practică, însă, pare ciudat că discutăm despre un nou instrument pentru avansarea implementării de către statele individuale a orientărilor de politică economică, când în ultimii ani am creat o serie lungă de instrumente, de la pactul șase până la pactul fiscal, care prevăd proceduri obligatorii și stricte pentru a impune tuturor respectarea angajamentelor asumate în consiliile șefilor de stat. Dar aceste instrumente nu sunt activate sau nu se poate implementa politic”.
Și asta s-a întâmplat pentru că era mai mult sau mai puțin convenabil pentru toată lumea, și în special pentru Franța și Germania. Primului din cauza incapacității de a realiza reformele care ar fi necesare pentru îmbunătățirea competitivității, celui de-al doilea fiind absorbit în faza electorală lungă care va duce în doar câteva săptămâni la un nou guvern de mare coaliție.
MICOSSI – „Cred că această fază de liniște a beneficiat în mare parte Franței, care se confruntă cu obstacole majore în modernizarea sistemului său. Dacă ne uităm apoi la situația diferitelor țări europene, vedem că Portugalia, Irlanda, Spania și Grecia, care se află sub programul european de salvare, au făcut ceea ce le-a prescris troica și acum ies deja din faza cea mai acută. a crizei. Deci ar fi un acord conceput în esență pentru Franța și Italia. Și ar fi credibil pentru piețe și pentru opinia publică?”.
Așa că o idee născută pentru a întări coeziunea europeană ar risca de fapt să fie percepută ca o nouă impunere de către țările mai puternice, oferind în schimb doar preparatul clasic de linte.
MICOSSI – „Pentru a crea un adevărat nou instrument de coeziune pentru Europa, atunci Germania ar trebui să semneze și ea un pact similar, angajându-se să realizeze acele liberalizări ale pieței sale de servicii și energie care ar putea aduce mari beneficii altor țări din sectoare (cum ar fi Italia în domeniul energiei) care au capacitate de producţie în exces. Prin urmare, chiar și germanii ar trebui să fie de acord să înceapă noile reguli privind supravegherea europeană unificată cât mai curând posibil, fără a-și apăra până la capăt băncile regionale politizate. Mai mult, ar fi necesare linii de politică economică cu adevărat eficiente, cu scopul de a reabsorbi enormul excedent comercial german care cu siguranță exportă deflația în alte zone ale Europei”.
Cu alte cuvinte, obligațiile de ajustare nu pot continua să fie asimetrice. Este timpul să-i chem pe germani să-și facă partea lor. Nu în sensul de a continua să ajute țările cheltuitoare din Marea Mediterană, ci prin extinderea cererii interne și liberalizarea piețelor pentru a ajuta exporturile altor țări. Cu toate acestea, mai trebuie să facă multe reforme pentru a fi eficienți și a ști să exporte.
MICOSSI – „Desigur, în Italia nu mai poate fi amânat momentul de a face reforme serioase și incisive, care totuși trebuie să aibă resurse financiare reale și substanțiale ca contrapartidă din Europa care să ne permită, de exemplu, să începem reforma pieței muncii și adică înlocuirea fondului de concediere prin derogare de la ASPI care ar face posibilă gestionarea mai eficientă a mobilității locurilor de muncă prin acordarea unei indemnizații de șomaj decentă celor care sunt șomeri temporar. Lansarea acestei reforme necesită o mulțime de fonduri, de exemplu ar putea veni de la UE permițându-ne să demobilizăm fondurile structurale pe care nu le putem cheltui sau pe care le cheltuim fără niciun rezultat pentru competitivitate”.
Dar o politică financiară mai puțin riguroasă chiar și față de țări precum Italia care au o datorie publică mare nu ar fi penalizată de piețele financiare care continuă să-și exprime îndoielile cu privire la capacitatea noastră de a ne îndeplini angajamentele?
MICOSSI – „Dacă Europa ar fi capabilă să exprime o coeziune politică reală și s-ar putea merge cu toții pe calea reformelor care le implică atât țările cu lipsă de competitivitate, cât și pe cele așa-zise virtuoase (care au atunci atâtea defecte de eliminat), atunci piețele nu și-ar pierde încrederea nici în fața creșterilor temporare ale datoriilor. Ratele dobânzilor ar rămâne scăzute în raport cu așteptările pozitive pe care le-ar putea stârni reformele reale”.
