Dezbaterea care s-a dezvoltat în ultimele săptămâni în lumina diverselor provocări cu care se confruntă Uniunea Europeană și a diferitelor propuneri înaintate la diferite niveluri, inclusiv cele cuprinse în documentul MEF din ultimele zile, ridică problema oportunității atât în zona euro o capacitate de cheltuire a instituţiilor în raport cu o serie de probleme pentru care managementul la nivel naţional este insuficient sau este în orice caz condiţionat de probleme corelate mai ales cu valoarea datoriilor suverane ale statelor membre individuale.
Aceste probleme privesc:
– implementarea unui program de investiții publice în infrastructură și inovare, care să depășească nivelurile complet insuficiente ale planului Juncker, capabil să contribuie la creșterea cererii agregate cu spin-off ulterioară a investițiilor private și, în același timp, să stimuleze și să faciliteze cea mai bună funcționare și eficacitate a factorilor de aprovizionare;
– sprijin pentru o politică industrială bazată pe inovare, care este, de asemenea, în concordanță cu angajamentele asumate în contextul COP 21 privind economia verde și lupta împotriva schimbărilor climatice;
– instituirea unei asigurări europene de șomaj;
– participarea la o schemă de garantare în cadrul uniunii bancare care depășește sau completează „capitularea interna”;
– contribuția financiară la gestionarea fluxurilor migratorii și a frontierelor externe;
– contribuția la o parte din cheltuielile de securitate și apărare, în vederea unor procese progresive de „punere în comun și partajare” a activelor, capacităților și bazei industriale aferente, așa cum se menționează în mod repetat în diferitele concluzii ale Consiliului European, precum și la cele pentru costurile comune ale operațiunilor militare și civile de gestionare a crizelor.
Această listă nu este exhaustivă, ar putea fi integrată sau redusă în funcție de dorințele statelor în cauză și este probabil ca zonele sale teritoriale în raport cu migrația și problemele de securitate și apărare să fie diferite (dar previzibil nu mult) de cele ale zonei euro. . Și este evident că implică o capacitate de cheltuieli, și deci un buget specific zonei euro, separat de cel al Uniunii (egal cu 1% din PIB-ul UE) și paralel cu acesta. Conducerea sa politică ar trebui să fie încredințată unui organism anume: „Trezoreria comună pentru zona euro” propusă de guvernatorii băncilor centrale franceze și germane (sau unui „ministru de finanțe”, după cum conceptul a intrat în limbajul actual), indiferent de acest lucru. sediul central oferă o evaluare a celorlalte puteri posibile ale sale de coordonare și supraveghere a bugetelor naționale. Și asta într-un context de partajare a suveranității în ceea ce privește competențele specifice identificate și de control parlamentar și codecizie în cadrul Parlamentului European dar cu o specializare și participare diferențiată în ceea ce privește competențele referitoare la Europa celor 28. Acest buget ar trebui să fie capabil, de asemenea, să garanteze obligațiuni europene pentru finanțarea inițiativelor din sectoarele luate în considerare.
În ceea ce privește competențele, această capacitate de cheltuieli ar putea reprezenta câteva puncte din PIB-ul zonei euro. La vremea guvernării lui Letta, ministrul Bonino propusese până la 5%, când președintele Hollande propunea și crearea unei capacități similare. Ar trebui să se recunoască în mod realist că, cel puțin în această etapă, acesta este un obiectiv extrem de ambițios, dar ar putea fi identificat un obiectiv intermediar. Pentru acest buget ar fi necesar să se utilizeze resurse proprii, conform modalităţilor pe care lucrează grupul special la nivel înalt condus de preşedintele Monti. De exemplu, s-ar putea folosi o parte din impozitarea propusă a multinaționalelor TIC în contextul egalizării cel puțin parțiale a impozitării veniturilor corporative între țările din zona euro. Aceasta, cu siguranță, nu este o sarcină ușoară, dar ar trebui pusă la punct o inițiativă politică robustă în legătură cu aceasta, construind bine alianțele necesare și folosind „impulsul” care odată cu impulsul președintelui Obama a apărut în acest sens în G7 și în G20. pe tema evaziunii și evaziunii fiscale la nivel internațional și care ar trebui consolidată. În acest sens, multe vor depinde în mod firesc de rezultatul viitoarelor alegeri americane.
Pentru a realiza cele de mai sus, că cu o capacitate specifică în ceea ce privește anumite tipuri de cheltuieli în mâinile unei structuri comune ar anula mai ales riscurile de hazard moral, ar putea fi utilizată cooperarea consolidată și structurată deja prevăzută de Tratatul de la Lisabona, în așteptarea condiţiile politice pentru revizuirea sa.
