Pentru că joia trecută Financial Times a deschis știrea capodoperei de Sergio Marchionne şi cucerirea istorică a lui Chrysler de Fiat și Il Sole 24 Ore l-a limitat la un pliant modest de doar trei coloane, chiar dacă este însoțit de un comentariu ascuțit? În ambalajul ziarelor domnesc adesea aleatorietatea și bizareria, dar în acest caz știrea a fost și este la fel de mare ca o casă și un motiv oarecare în diferitele opțiuni editoriale ale primului ziar economic din Europa și din primul ziar economic din Italia datorează. noi să fim. Să mai ținem cont de faptul că la crearea unui ziar timpul se scurge și se poate juca oricând feste, dar nu pare să fie așa. Alegerea, cel puțin, a ziarului Confindustria aduce în minte reflecții pavlovine, mai ales dacă ne gândim la răceala rău ascunsă cu care a comentat președintele industriașilor, Giorgio Squinzi, vestea victoriei lui Marchionne. Chiar și Susanna Camusso, care cu siguranță nu va intra în istoria sindicatelor drept unul dintre cei mai prevăzători lideri ai CGIL, a arătat mai multă căldură. Din păcate, Squinzi, care cu Mapei lui s-a dovedit a fi un excelent antreprenor, dar care în calitate de președinte al industriașilor nu înțelege bine, încă nu și-a dat seama (cum s-a întâmplat și cu Emma Marcegaglia) că, fără a reprezenta Fiat, care rămâne un companie simbol și inima industriei manufacturiere italiene, Confindustria este acum puțin mai mult decât un Rotary provincial. Odată organizația industrială a făcut să tremure guvernele, astăzi poate spune ce vrea, dar nimeni nu se mai supără.
Dar supravegherea Soarelui și obtuzitatea Confindustria nu sunt întâmplătoare și aduc în minte o analiză foarte strălucită a lui Bill Emmott, publicată la câteva luni de „La Stampa”, în care fostul director al Economist a povestit cât de mult rău este adus imaginii internaționale a Italiei faptul că un manager la fel de capabil și la fel de mult sărbătorit în străinătate precum Sergio Marchionne este în schimb înțeles greșit sau chiar defăimat în Italia. În ultimii ani, stânga sindicală și politică, dar și Forza Italia și M5S, ca să nu mai vorbim de cele mai populare ziare, s-au întrecut, cu rare excepții, în a lua banii la Fiat și Marchionne, care cu siguranță și-au îndeplinit greșelile, dar cine sunt creatorii acelui mic miracol care a transformat o realitate industrială care în urmă cu zece ani era falimentară din punct de vedere tehnic în al șaptelea grup auto din lume.
Noul succes american al lui Marchionne va rămâne în istorie și poate șterge gafele pe care establishmentul italian le-a făcut în ultimii ani asupra Fiat, întorcând obtuz spatele revoluției pe care o construia Lingotto. Dar o întrebare apare dacă ne punem întrebări despre viitorul apropiat al Fiat-Chrysler. Și este o întrebare tulburătoare, dar inevitabilă, care poate fi rezumată astfel: Italia de astăzi merită o multinațională de calibrul Fiat? Din fericire la Palazzo Chigi ultimii doi premieri (de la Mario Monti la Enrico Letta), ca să nu mai vorbim de președintele Republicii, Giorgio Napolitano și, mai recent, noul secretar al Partidului Democrat, Matteo Renzi, au înțeles perfect importanța că revoluția Fiat are pentru Italia însăși, dar rămâne de văzut dacă clasa dominantă economică, politică și sindicală în ansamblu este capabilă să facă autocritică și să răspundă la o altă întrebare, la fel de incomodă ca și cea anterioară, și anume: ce poate face Italia astăzi să merite Fiat-ul și să-l împingă să-și consolideze relațiile cu propria sa istorie și cu pământul în care s-a născut și unde s-a dezvoltat pentru a deveni industria lider în țară?
Într-un comentariu interesant la Il Sole 24 Ore de joi, Andrea Malan a scris: pentru Fiat, „răman două întrebări fundamentale pe masă: cea privind sediul juridic și fizic al viitorului grup și cea privind strategia industrială, în special privind câte vor fi și unde vor merge investițiile indispensabile pentru a face față unei concurențe din ce în ce mai acerbe”. Și a concluzionat: „În ambele probleme, sistemul italian mai are cărți de jucat, dar trebuie să le joace bine”. Să sperăm că nu este prea târziu.
