Din 11 februarie, când Consiliul Suprem al Forțelor Armate (SCAF) și-a asumat sarcina de a-l înlocui pe președintele demis al Republicii Arabe Egipt, Hosni Mubarak, și de a garanta o tranziție pașnică, condițiile economice ale țării s-au înrăutățit. Pentru a agrava această stare de dificultate există condiția de revoluție neterminată care caracterizează Egiptul astăzi și care cântărește ca un bolovan asupra problemelor sale socio-economice nerezolvate: sărăcia răspândită, inegalitățile economice, șomajul tinerilor, deficitele infrastructurale și școlare, chiar și în comparație cu mediile de lumea arabă.
Creșterea economică, care în 2007 și 2008 a călătorit cu rate de peste 7% pe an, s-a stabilit la 5,5% în 2010. Motorul politic al acestei exploit a fost numirea în cele mai înalte funcții guvernamentale ale economiei a unui grup de economiști experimentați și oameni de afaceri cu o solidă reputație internațională. Reformele lor au vizat în special stimularea sectorului financiar, simplificarea birocratică, liberalizarea comerțului exterior și privatizări.
Datorită și unei situații economice favorabile, Egiptul a devenit o destinație atractivă pentru un flux semnificativ de investiții străine directe care de la 2,2 miliarde de dolari în 2004 a atins un vârf de 2007 miliarde în 11,6, stabilindu-se în perioada 2009-2010 la aproape 7 miliarde. O performanță fundamentală pentru menținerea rolului de ghid economic și politic între țările MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord).
Alte măsuri esențiale includ înființarea, în 2004, a Zonelor Industriale Calificate (Qiz), unde sunt concentrate companiile de producție care beneficiază de o reducere totală a taxelor vamale la intrarea în Statele Unite, cu condiția ca produsele lor să încorporeze cel puțin 11,5% componente fabricate. în Israel. Odată cu crearea Qiz-ului, exporturile egiptene către SUA au crescut dintr-o dată cu aproape 60%.
În ciuda statisticilor privind produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor, care a trecut de la 1.200 la 2.500 de dolari în perioada 2004-2010, succesul reformelor economice a zburat însă departe de portofelul aproape tuturor cetățenilor. O cifră mai presus de toate: Egiptul se află pe locul 137 în clasamentul mondial al venitului pe cap de locuitor, între Tonga și Kiribati. Astăzi, 40% din populația egipteană trăiește cu puțin peste doi dolari pe zi.
O interpretare interpretează subdezvoltarea economiei egiptene ca o consecință a așa-numitului „blestem al anuităților de poziție”. Aceasta este o condiție economică tipică principalilor exportatori de materii prime, care, potrivit unor analiști, poate fi extinsă și în Egipt. De altfel, două treimi din veniturile în valută ale țării provin din veniturile din petrol, tranzitele prin Canalul Suez, turismul, ajutorul extern, remitențele de la emigranți. Cu excepția parțială a remitențelor și a turismului, este o „bunăstare necâștigată” care în ultimele decenii a descurajat intervenții productive mult mai benefice, al căror impact asupra ocupării forței de muncă ar fi contribuit la echilibrarea sistemului economic.
Efectele economice ale revoltei sunt însă semnificative din punct de vedere social. Institutul de Finanțe Internaționale (IIF) prognozează pentru 2011 o scădere a creșterii economice a țării de la 5,5% prognozat inițial la o rată cuprinsă între 2,5 și 1,5%. De asemenea, este de așteptat o creștere a datoriei publice, deja în jur de 75% din PIB, cu încă 10-12%. Acestea nu sunt cifre de faliment, dar cele mai dinamice componente ale economiei egiptene vor fi cu siguranță afectate: investițiile străine, turismul și construcțiile.
Potrivit unui raport recent al IIF însuși, investitorii privați ar fi gata să retragă 16 miliarde de dolari de pe piața egipteană, având în vedere persistența stării extrem de instabile a țării. În mod similar, unele estimări preliminare evaluează pierderile pentru industria turismului la circa 11 miliarde de dolari doar în 2009, din cauza deteriorării condițiilor de securitate.
Ministrul de Finanţe a anunţat un deficit bugetar de peste 2011 miliarde de dolari pentru primele trei luni ale anului 3, faţă de un excedent de 4 miliarde anul trecut.
Importanța strategică a Egiptului este atestată de numeroasele oferte de intervenție în sprijinul economiei sale. Pierderea Egiptului este unul dintre cele mai mari coșmaruri ale țărilor occidentale, condusă de Statele Unite. La summitul de la sfârșitul lunii mai, țările G8 au lansat propunerea pentru un acord de parteneriat strategic multianual, menit să transforme semnalul dureros al Pieței Tahrir într-o cale de dezvoltare economică și socială durabilă. Fondul Monetar Internațional (FMI) a acordat Egiptului - prima dintre țările din zonă - un împrumut inițial de 3 miliarde de dolari, împotriva unui program care va permite guvernului să suporte costurile creării de locuri de muncă și pentru protejarea clasele cele mai sărace. Banca Mondială și-a anunțat intenția de a aloca 4,5 miliarde de dolari pentru finanțarea a două tipuri de măsuri: cele de intervenție economică promptă (un fel de „petice” la bugetul public) și acțiuni mai tipice de finanțare a proiectelor.
În ciuda intențiilor excelente ale actorilor internaționali, cursul viitor al evenimentelor din Egipt va depinde în primul rând de evoluția dinamicii politice interne. Până în prezent, pare să se contureze o uniune inițială între Consiliul Suprem al Forțelor Armate (SCAF) și Frăția Musulmană. SCAF, întărit de încredere solidă din partea populației - istoric în favoarea armatei, de la lovitura de stat a lui Nasser din 1952 - urmărește în prezent un echilibru dificil. Organice instituțional pentru vechiul regim, Forțele Armate sunt interesate să-și protejeze interesele economice considerabile. În același timp, însă, militarii nu pot risca un flashback al revoltelor, în virtutea rolului de „babotari pașnici” pe care și l-au atribuit. Prin urmare, ei sunt nevoiți într-o oarecare măsură să asculte și să mulțumească liderii protestului, cu care de fapt au intrat într-o formă de dialog.
În orice caz, noii guvernatori vor trebui să remedieze dificultățile economice ale țării și să propună programe care vizează creșterea economică. Potrivit unor analize, ar fi nevoie de o creștere anuală de 7-8% pentru a absorbi presiunea tinerilor care intră în lumea muncii în fiecare an. Pașii care trebuie întreprinși pentru îmbunătățirea nivelului veniturilor și a ratei de ocupare a forței de muncă vor trebui să răspundă nevoilor pieței pe termen mediu și lung, dar pe termen scurt este ușor de imaginat că vor contribui la creșterea semnificativă a deficitului de stat, deja testat de concesiunile ultimului Mubarak si ale guvernului interimar. Dacă nu este prezentat și gestionat corespunzător, acest program economic ar putea trezi în populație suspiciunea de a se confrunta cu un „Mubarakism fără Mubarak” și ar putea cădea sub toporul unui pătrat care acum își cunoaște puterea.
*Jurnalist. Extras dintr-un articol preluat dinultimul număr din Limes
