Diviziunile din cadrul Consiliului Naţional de Tranziţie (NTC) care este pe cale să preia puterea la Tripoli nu par de natură să producă o discontinuitate în ceea ce privește politicile energetice cu regimul Gaddafi. Pe asta mizează piețele, care în această dimineață, după un început în urcare, s-au „întors” brusc, recompensând Milano (+2,29%), adică centrul financiar al țării cel mai apropiat de regimul colonelului și mai ales Eni (+4,81%), adică compania petrolieră care la începutul războiului civil părea să aibă totul de câștigat și nimic de pierdut. schimbarea regimului în Tripoli.
Dar se pare că sunt în vedere și vești bune și pentru celelalte companii italiene active în Libia: „Prevedem un amendament, nu știu dacă este o manevră – a explicat ministrul Dezvoltării Economice, Paolo Romani, la ședința de Comuniune și Eliberare – pentru sutele de companii care au fost avariate în Libia”. În orice caz, Italia „va continua să-și mențină partea pe care a avut-o întotdeauna în această țară, chiar și cu noul guvern”.
Pe frontul politic însă, cel puțin pentru moment, nu există nici măcar umbra unui consens similar. Când un tiran nu este expresia decât a propriilor interese, a propriilor familii și a unor triburi printre adversarii săi, există loc pentru toată lumea: socialiști și oameni de afaceri, seculariști și islamiști, oponenți pentru prima dată și dezertori de ultimă oră. Ca să nu mai vorbim de miliții, care fără prea multe suprastructuri politice, ideologice sau spirituale au contribuit la nivel local la dărâmarea regimului, de multe ori necruțănd criticile la adresa apreciată apropiere strategico-militară a aripii armate a Consiliului.
Tot din acest motiv, viitorul Libiei și al relațiilor politice care o leagă de restul lumii este presărat cu semne de întrebare. Vor putea rebelii să evite un vid de putere similar cu cel de după căderea lui Saddam Hussein în Irak? Vor rezista ei tentației de a șterge birocrația care a servit sub Gaddafi pentru a face loc propriilor lor oameni? Va fi luată în considerare comunitatea expatriaților libieni care în deceniile de regim au dobândit, muncind și călătoresc în restul lumii, aptitudini care nu se găsesc astăzi în țară sau vor fi marcați ca o elită departe de sentimentul popular?
Și mai presus de toate, ce rol vor juca triburile care de secole au fost principalii jucători în lupta pentru putere în țara nord-africană? Ceea ce s-a întâmplat cu susținătorii lui Gaddafi în munții din vestul țării, în Benghazi și în jurul orașului Misrata nu este de bun augur. Cât de îngrijorătoare este setea de răzbunare a Obedi, tribul căruia i-a aparținut generalul Abdul Fattah Younes, mai întâi om puternic al regimului, apoi comandant-șef al forțelor ostile lui Gaddafi și apoi victimă a propriei duplicități și a climatului de suspiciune care se strecoară printre învingători de ceva vreme.
Deocamdată, CNT din Benghazi a insistat cu înțelepciune asupra caracterului său „de tranziție”, explicând cum, odată câștigat războiul, va crea un guvern de unitate națională și că sediul care îl va găzdui – pentru a înlătura teama ca un oraș să-l ia pe celălalt – va fi Tripoli. Dacă în climatul supraexcitat post-victorie, va fi ușor să păstrezi credința cu bune intenții, nimeni nu știe.
Puținele certitudini de după Gaddafi au de-a face cu Statele Unite, deloc interesate, după experiențele din Afganistan și Irak, de a se stabili în a treia țară musulmană instabilă și divizată în decurs de zece ani. Va veni așadar rândul Europei să susțină noul guvern și este de imaginat că în următoarele ore diplomațiile (cele oficiale, pentru că cele comerciale, așa cum demonstrează Eni, par să fi avut multe de făcut în ultimele luni) vor avea multe de făcut. De asemenea, va depinde de ei să se asigure că profeția unui „succes catastrofal” nu se împlinește. Demonstrând aceeași eficacitate, viziune și unitate de scop pe care o dă dovadă sectorul privat și pe care pariază bursele în această dimineață.
