Acțiune

Liberale, ce înseamnă astazi?

Termenul „liberal” a devenit polivalent și include, în funcție de țară și de situație, atât progresiști, cât și conservatori - O galaxie cu multe fețe - liberalii americani și liberalii italieni - În Rusia, liberalii sunt în mod deschis fasciști - În Japonia, liberalii sunt în guvern şi sunt hotărât naţionalişti

Liberale, ce înseamnă astazi?

Galaxia liberală

Marco Pannella, pentru a nu lăsa nicio umbră asupra convingerilor sale politice, obișnuia să se definească drept „liberal, liberal, libertarian”, termeni cărora îl asocia adesea pe cel de libertin. În acest fel, a captat toate semnificațiile de a fi liberal, care este un cuvânt care îmbrățișează cu adevărat o galaxie de idei, mișcări și organizații. Liberal, libertarian și liberal a devenit apoi motto-ul radicalilor italieni care se completează cu „constituent al Partidului Radical Nonviolent, Transnațional și Transpartid”. Este poate una dintre cele mai îndrăznețe definiții ale liberalismului secolului XXI.

Galaxia liberală include liberalii americani care sunt pe jumătate socialiști, apărătorii statului bunăstării și liberalii europeni care, în schimb, ar dori să limiteze statul bunăstării pentru a spori responsabilitatea individuală și asociațiile civile prin care se exprimă. În Italia liberalii au jucat un rol fundamental în construirea statului, iar cei 50 de ani ai statului liberal au fost poate cei mai buni din istoria unei Italiei unite. Incapacitatea clasei conducătoare liberale în prima perioadă postbelică de a gestiona consecințele unui război victorios, a revoluției ruse și a radicalizării politice care a rezultat, a dus la dezintegrarea acesteia, lăsând un gol imediat umplut de fascism. După căderea ruină a lui Mussolini, tradiția gândirii și acțiunii liberale a fost dusă mai departe, pe de o parte, de marii intelectuali publici, într-o izolare magnifică, și, pe de altă parte, de formațiuni politice marginale, dar vizionare, care furau unele probleme legate de drepturile civile, libertățile personale și economia de piață prin îndepărtarea lor din îmbrățișarea sufocantă a celor două culturi dominante ale perioadei Războiului Rece, cea catolică și cea comunistă. În aceste culturi, cuvântul individ era aproape anatema.
Oricine este curios să cunoască câteva nume din tradiția liberală italiană (în momentul de față vin în minte foarte puține, dar există, și cum!) poate consulta indispensabilele două volume ale Dicționarului liberalismului italian editat de Rubettino.

Progresist, dar suntem siguri?

Dar acum vorbim despre evenimente destul de îndepărtate care se repetă puțin în dezbaterea publică. Poate singurul lucru care unește cu adevărat toate experiențele liberale este secularismul și credința în progres și democrație, ceva care începe să se spargă în multe părți ale lumii.

Hillary Clinton însăși preferă liberal termenului de liberal care este și mai lateral: mai mult decât orice altceva desemnează o stare de spirit, mai degrabă decât o idee sau un program politic. Chiar și un important și controversat cap de ou liberal precum Larry Summers, în discursurile sale iluminatoare despre politica economică și socială în epoca marii recesiuni, nu vorbește niciodată despre politici liberale sau politicieni, ci folosește întotdeauna termenul de progresist.

În Italia, care învață America multe lucruri în ceea ce privește experimentele politice precursoare văzute cu dispreț și dispreț de peste Atlantic, au existat într-adevăr Progresiști. În 1994, Achille Occhetto a încercat să folosească termenul de „progresiști”, după căderea Zidului Berlinului și a Mâinilor Curate, pentru a defini o coaliție politică (Alianța Progresiștilor), pe care el însuși a definit-o drept o „mașină de război glorioasă”. Nu atât de mult, însă, la politicile din 94 a fost, surprinzător pentru el, bătut de un începător Berlusconi în varianta sa cea mai liberală. Cuvântul de ordine al lui Berlusconi în 1994 a fost tocmai „Revoluția liberală” a lui Gobetti, chiar dacă s-a gândit mai mult la Reagan decât la Gobetti. Pe atunci liberalul lucra mai mult decât progresist. Atunci adevărații liberali l-au abandonat pe Berlusconi pentru a dispărea, din nou, în aer. Și din acel moment „Economistul”, custodele Sfântului Graal liberal, a început să-l bată rău pe „liberal” Berlusconi pentru conflictul de interese și politica cinică de ocupare a puterii care avea foarte puțin liberal.

Iată că tocmai „Economistul” ne spune de ce cuvântul liberal dispare din jargonul politic contemporan. Mai jos oferim cititorilor noștri traducerea articolului apărut în rubrica Johnson intitulată Liberal Blues (Paturnie liberali). Distracție!

Liberal pentru cine?

Politica americană a atins apogeul în iulie odată cu convențiile celor două partide principale reunite pentru a desemna candidatul la președinția Statelor Unite. În marea blabla lipsea un cuvânt: „liberal”. Liberalul dispare în America și peste tot. Cuvântul liberal a stat odată cu mândrie pe steagul democraților și a fost omul republican al republicanilor. Pat Buchanan, un republican conservator în ascensiune, într-un discurs înflăcărat la Convenția din 1992 a partidului său a declarat un „război cultural” „liberalilor și radicalilor”. Franz Luntz, consilier al Marelui Partid Vechi, a propus folosirea cuvântului „liberal” în combinație cu porcăria, corupția și trădarea împreună pentru a-i păta pe democrați.

Liberalii experimentați încă adoră termenul: Paul Krugman, un economist, blogează în New York Times cu sloganul „conștiința unui liberal”, iar Thomas Frank a scris o carte intitulată Ascultă, liberalii critică democrații pentru că a pierdut din vedere gulerele albastre (care sunt acum în tabăra lui Trump, Brexit și doamna Le Pen) în favoarea clasei de mijloc.

Când Hillary Clinton l-a prezentat pe Tim Kaine (eles ca candidat la vicepreședinție), ea era foarte conștientă de cuvântul pe care militanții doreau să-l audă: „Tim este un luptător de multă vreme pentru cauze progresiste”. Progresist ia rapid locul liberalului. Au mai rămas doar republicani să mai folosească termenul liberal cu nemulțumirile lor repetate despre „media liberală” sau „valorile liberale”.

Multele simțuri ale liberalului

Liberal a însemnat multe lucruri diferite de-a lungul istoriei. Primii politicieni care s-au declarat liberali au fost spaniolii care, în 1814, s-au opus suspendării constituției de către rege.Apoi vestea din Spania s-a răspândit în Franța și Italia. Dar și-a luat rădăcini adânci în Anglia în filozofie, cu gândul la John Stuart Mill și în politică cu Partidul Liberal (Partidul Liberal). James Wilson, fondatorul Economist, a fost deputat al Partidului Liberal între 1847 și 1859. Acest tip de liberalism, cel pe care acest ziar îl susține și astăzi, pune accent pe libertatea individuală, pe piața liberă și pe un stat limitat.

S-a întâmplat ca în timp cuvântul să ia altă direcție. În țările vorbitoare de limbă franceză și spaniolă, liberal, acum adesea însoțit de prefixul „neo-”, este un cuvânt controversat care are exact sensul opus a ceea ce face în America: descrie o filozofie economică nemiloasă, lipsită de reglementări publice și o ordine globală în care Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional stăpânesc țările sărace, obligându-le să adopte politici de austeritate și economice de piață. În America, totuși, liberalul este asociat cu intervenția statului, nu cu absența sa, pe urmele New Deal-ului lui Franklin Roosevelt.

În unele țări, cuvântul liberal nu pare să aibă nici un sens. În Japonia, partidul de guvernare, Partidul Liberal Democrat, este moderat conservator și puternic naționalist. În Rusia, partidul cu același nume este în mod deschis fascist. Liberal-democrații britanici, acum într-o criză de identitate, și partidul de guvernare din Canada, Partidul Liberal al lui Justin Trudeau, sunt printre puținele partide care și-au păstrat numele și ADN-ul liberal.

Imposibilitatea unei definiții

Liberal are o dublă etimologie, derivă din libertate și eliberare. Sunt mulți care folosesc eliberarea fără a fi deloc liberali: Donald Trump, în Cleveland, s-a încruntat că programul său este de a „elibera oamenii de crimă, terorism și fărădelege”. Aceasta este o agendă clasică de aplicare a legii, conservatoare, pe care nimeni, în afară de Trump, nu l-ar confunda în vreun fel cu orice înțeles al cuvântului liber.

O confuzie atât de mare cu privire la termenul eliberare a produs totul și opusul său. Multe nume de partide liberale sunt total înșelătoare: partidul de guvernare danez se numește „Venstre” (stânga), deși de fapt este un partid liberal de centru-dreapta. În alte țări, precum Franța și Italia, liberalii au luat și numele de „Radicali”, lucru care face ecou epocii în care un guvern cu intervenție limitată era cu adevărat radical.

Din 1960, în țările occidentale, discuția despre modul de distribuire a bogăției naționale a scos în evidență teme tipice societăților post-industriale precum mediul și drepturile femeilor. Partidele care au făcut din aceste probleme în centrul acțiunii lor se numesc „verzi”, nu liberale. Cei care acordă prioritate vieții private și dreptului de a fi lăsați în pace de către stat se autointitulează „libertarieni” prin combinarea celor două cuvinte străvechi „liberal” și „libertate”. Pentru a adăuga o altă întorsătură, libertarienilor de stânga le place uneori să se refere în glumă drept „libertari”.

Nu este ușor să definești „liberal”, este mai ușor să restrângi termeni rivali precum autoritarismul sau fundamentalismul de orice fel. Oricare ar fi confuzia cu privire la ceea ce înseamnă liberal, unul dintre semnele sale distinctive a fost întotdeauna optimismul. Chiar dacă cuvântul însuși tinde să dispară, credința care îl susține nu se va stinge.

Poate cel mai potrivit cuvânt pentru a defini „paturniile liberale” este sugerat de vizionarul istoric israelian Yuval Noah Harari atunci când își definește că este vegan, vegan, adică vag vegan, pentru că nu refuză un dulce cu ouă și unt gătit de un prieten. sau mama lui îl găzduiește la cină. Un neologism similar ar putea fi folosit pentru liberal, adică liberist, vag liberal.
În acest moment, Liberish este cu adevărat eliberator de orice paturnie.

cometariu