Sistemul bancar european, și cel italian în special, nu și-a revenit încă din criza gravă care a explodat în SUA în 2008 și care a afectat apoi întregul Occident. Autoritățile de reglementare încearcă frenetic să impună reglementări menite să reducă riscurile pe care le pot provoca incapacitățile bancare asupra întregului sistem economic. Dar ei emit reguli care uneori par contradictorii și adesea cu o eficacitate îndoielnică. De fapt, pare evident că în situația actuală, băncile care acordă credit clienților sunt penalizate mai mult decât cele care operează pe piața valorilor mobiliare, inclusiv a instrumentelor financiare derivate, întrucât este prescris mai mult capital celor care acordă mai mult credit în timp ce este nevoie de mai puțin capital pentru acele bănci care operează pe instrumente derivate.
Un studiu prezentat ieri la Fundația Ugo La Malfa de șeful zonei de cercetare Mediobanca, Gabriele Barbaresco, care de câteva luni i-a succedat directorului istoric R&D, Fulvio Coltorti, se concentrează pe situația băncilor europene față de cele americane, evidențiind diferențele de compoziție a activelor și pasivelor dintre cele două maluri ale Atlanticului, modalitățile diferite în care au fost abordate dificultățile crizei, precum și comparațiile privind parametrii de eficiență a managementului.
Analiza este extrem de detaliată și sofisticată, dar cu unele simplificări se poate rezuma că rentabilitatea băncilor din SUA este mai bună decât cea a institutelor de credit europene, mai ales datorită vitezei diferite cu care primele au făcut ajustările împrumuturi și reorganizare a personalului) atât de mult încât astăzi creditele îndoielnice reprezintă 35% din capitalurile proprii în Europa și aproximativ 8% în SUA. În deceniul premergător crizei, activele băncilor au crescut, dar cele financiare (titluri de valoare și derivate) au avut o rată de creștere mult mai mare decât cele de credit, astfel încât să modifice profund structura bilanţului, mai ales în unele mari. băncilor, rezultând că veniturile proveneau în mare parte din activități financiare, în timp ce cele legate de activitatea tradițională de creditare au scăzut. În cele din urmă, băncile americane par să aibă mai mult capital și fonduri de risc decât băncile europene.
Aplicând această analiză interesantă problemelor aflate în prezent pe masă, este evident că actualul sistem de reglementare bazat pe diferitele acorduri de la Basel tinde să penalizeze băncile care au un efect de levier mai scăzut și care împrumută bani clienților în comparație cu cele care operează pe plan financiar. piețe cu efect de levier puternic (adică active foarte mari în comparație cu activele sale). Practic, reglementările nu fac diferență între băncile comerciale și băncile de investiții, și într-adevăr în evaluarea riscului există tendința de a acorda mai multă pondere riscului de credit decât riscului de piață. Motivul constă probabil în faptul că, în timp ce pentru primul există o metodologie consolidată, în al doilea caz nu există metode fiabile de evaluare a gradului de risc conținut de diferitele tipuri de derivate, într-adevăr poate nimeni, nici măcar cei care fabricarea acestora, știe exact ce grad de risc este conținut în instrumentul care este emis.
În cele din urmă, va fi necesar să se pună în aplicare diguri puternice pentru a izola derivatele de împrumuturile obișnuite ale corporative sau de consum. Deși multe bănci mari se opun cu înverșunare acestui tip de separare care pune capăt în practică activității bancare universale, deoarece susțin că toată această activitate financiară este de fapt necesară pentru a putea oferi un serviciu mai eficient clienților și, pe de altă parte, să susțină însăși structura băncii cu venituri interesante pe care doar creditarea tradițională nu le poate garanta. Pe scurt, pentru a putea acorda credit la cele mai mici rate posibile, băncile trebuie să aibă și activitate pe piața financiară și, de asemenea, să crească în dimensiune pentru a se putea bucura de toate economiile de scară necesare. Dar fuziunile sunt descurajate de autoritățile de reglementare deoarece există tendința de creștere a cerințelor de capital pentru băncile mari de sistem, în timp ce pentru băncile mici și mijlocii o fază de consolidare pare necesară și este mult dorită de autoritățile naționale de supraveghere.
Studiul Mediobanca ne ajută să înțelegem ce s-a întâmplat cu adevărat în ultimii ani și în ce situație ne aflăm acum. Supravegherea de către BCE a băncilor mari, testele de rezistență și armonizarea regulilor de rezoluție în Europa sunt un pas cheie pentru unificarea piețelor bancare și financiare. Totuși, un exces de reguli (mai ales dacă acestea se contrazic) nu facilitează redresarea activității de credit, într-adevăr continuă să-i penalizeze pe cei care au un efect de pârghie financiar mai mic și nu facilitează bancherilor să-și abandoneze vechile vicii speculative pentru a reveni la profesie riscantă de a împrumuta bani afacerilor. Mă îndoiesc că ar fi un adevărat avantaj ca economia reală să treacă de la speculatori la birocrați.
