Pe măsură ce se apropie Paștele creștin, vine și săptămâna Pesah (anul acesta de la 19 la 27 aprilie), sărbătoarea cu care evreii își amintesc de întoarcerea din sclavie din Egipt. În această săptămână singura pâine care se poate mânca este azima, azimă, în memoria refugiaților care nu se puteau hrăni decât cu ea, conduși de Moise în fuga lor din Egipt. Pe Pesah, dospirea este interzisă și prăjiturile nu pot crește, așa că nimănui nu i se poate spune să aștepte să împartă prăjitura până când a crescut, permițându-i fiecăruia să aibă puțin mai multă prăjitură fără să le ia pe ceilalți. De un an încoace, Italia pare să fi plonjat într-un Pesah nesfârșit. Narațiunea guvernamentală se concentrează în esență pe politici redistributive (cota 100, venitul cetățeanului), fără a se îngrijora de faptul că aceste politici generează incertitudine – și pentru că sunt finanțate cu un deficit public în creștere – și elimină drojdia din economia italiană, eliminând creșterea acesteia.
Este adevarat ca Italia are probleme de inegalitate și o bandă în creștere a sărăciei, dar dacă vom șterge creșterea deja anemică pe care am avut-o, va fi și mai dificil să rezolvăm acele probleme. Narațiunea guvernamentală pare să se bazeze pe o abordare care ignoră contribuția pe care o aduce creșterea la bunăstarea colectivă. În politicile externe pare să predomine o viziune mercantilistă în care nu se recunoaște că comerțul între țări creează bogăție pentru toată lumea. La cele interne domină condiţionarea distribuirii feliilor de azimă.
Aceste viziuni statice, mai degrabă decât dinamice, asupra societății sunt în diferite moduri dăunătoare creșterii, creând în cele din urmă neîncrederea în viitor. Creșterea, de fapt, ia naștere din investiția care prinde contur atunci când există cineva dispus să-și asume riscuri și care reușește să obțină resursele financiare pentru a susține acea investiție, care promovează adesea inovația. În schimb, politicile redistributive finanțate de deficit ale guvernului cresc incertitudinea. De fapt, de exemplu, ele agravează datoria publică deja atât de mare încât riscă retrogradarea Italiei la un rating „junk” (adică sub BBB-) și, după ce au provocat o creștere autoprovocată a spread-ului, pune băncile în bucluc făcându-i incapabili sau nu doresc să finanțeze afaceri și gospodării. Toate acestea duc la o reducere a investițiilor private. Și consumul gospodăriilor crește mai puțin decât înainte, ceea ce compensează incertitudinea mai mare prin creșterea înclinației spre economisire.
La incertitudine a contribuit și faptul că multă vreme s-au încăpățânat, la fel ca și guvernul, că toate previziunile de creștere a Italiei făcute de instituțiile interne și internaționale erau prea scăzute, pentru ca apoi să fie nevoiți să recunoască în DEF 2019 că a fi previziunile guvernamentale pentru creștere au fost greșite în exces. ȘI atitudinile musculare cu siguranță nu au ajutat față de Comisia Europeană, să ridicăm vocea tare cu alte țări UE care ar trebui să ne fie parteneri naturali, precum și să ne temem de schimbările bruște în politica externă, până la „splendida izolare” în care parcă ne aflăm în criza libiană.
Cele două puncte forte ale Palazzo Chigi obiectează că oprirea creșterii noastre economice slabe este în întregime atribuită înrăutățirii situației internaționale. Acest lucru este argumentat și de experți improbabili care fac multe dezbateri televizate un gunoi. Nu e ca asta. Slăbirea economiei internaționale cântărește foarte mult, dar nu explică toată reducerea la zero a creșterii. Cea mai mare parte a scăderii în scădere a PIB-ului italian depinde de politicile redistributive finanțate în deficit. Și acestea au apărut din viziunea statică eronată a proceselor economice, care se bazează în schimb pe relații dinamice în care contează pentru a putea reduce incertitudinea și crește climatul de încredere.
Pe scurt, trebuie sa recuperam drojdia si sa facem prajitura sa creasca, daca nu vrem sa mergem mai departe doar cu azime.
