Știrile care sosesc din Grecia alarmează oamenii obișnuiți și liniștesc oligopolul financiar global în repetiția sa generală menită să verifice ce consecințe va avea nerespectarea Tratatului Mastrich. Grecia se pretează bine la această operațiune de „studiu de caz”.
Este o națiune cu o democrație foarte veche cu vot universal și o subordonare formidabilă a economiei unei politici non-virtuoase: după căderea Imperiului Otoman pe acele țări, în primele decenii ale secolului al XIX-lea, o democrație țărănească foarte extinsă. s-a născut ca urmare a proliferării proprietății private în rândul milioanelor de noi mici proprietari care au luat în stăpânire pământurile statului (modelul otoman a rezervat proprietatea pământului doar statului și a interzis proprietatea privată a acesteia) prin mediere electorală: atâtea voturi atâtea hectare.
Din acea democrație țărănească precoce a luat naștere deja în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea o structură de mecenat foarte extinsă dominată de câteva familii mari care de fapt și-au transmis puterea între ele până astăzi: Papandreu și Karamanlis docet. Clientelismul de masă s-a închistat în etatismul de masă și, după războiul civil anticomunist din 1945-1949 (în fața rebeliunii împotriva lui Stalin a comunistului grec Titos și a consecinței represiunii sângeroase greco-nord-americane), odată cu intrarea Greciei în Născutul cu funcție antisovietică, datorită creării unui „capitalism rentier” (capitalism bazat pe rentea funciară) cu o structură exemplară.
A fost și se bazează pe rente pură a terenului, adică înmulțirea rentei agricole cu o mie, transformând-o în imobiliare. Clasele dominate economic au trăit mereu în străinătate, arborând, ca navele lor, steaguri londoneze sau panameze. În ultimele decenii, monedele străine au susținut imensele cheltuieli publice grație turismului, unind astfel acea bogăție octroyé cu remitențele emigranților care, după decenii de privațiuni, distrug acum Marea Egee cu lovituri de deversări poluante și purulente.
Peste toate domină o economie neagră care pare să atingă 50% din PIB și una dintre cele mai rafinate organizații de corupție instituționalizată, așa cum este confirmat de escrocheria bipartizană comisă de mai bine de zece ani de Grecia împotriva UE și, prin urmare, a tuturor europenilor. A observat cineva? Unde erau comisarii europeni harnici? Drama istorică este mistuită de tragedie atunci când ne gândim că acest sistem social a împiedicat Turcia cu putere de veto timp de decenii să facă parte din Europa, opunându-i-se în toate privințele, chiar și pe baza naționalismului stăruitor ataturkian (cazul Ciprului pt. exemplu).
Grecia, odată cu intrarea sa în euro, nu și-a schimbat niciodată caracteristicile structurale ale „capitalismului rentier” în corupție și evaziune foarte puternică: totuși a intrat în euro cu proteste mult mai puțin vehemente din partea germană decât cele manifestate împotriva Italiei. Grecia este o națiune prea mică pentru a-și face griji: PIB-ul său este o picătură în oceanul european și bogăția sa este peste tot în lume (cea mai frumoasă revistă despre Grecia apare la New York și se numește „Diaspora Ellenică”).
Implicit - dacă va veni - va reduce pavajul și va face să sufere marea majoritate a grecilor, toți care trăiesc ca angajați de stat sau ca pensionari pentru copii, cu - toți - unul sau mai multe locuri de muncă ilegale... Și de aceea, poate, suferința. va fi mai puțin decât credem noi. Și oligopolul financiar global va trage niște lecții foarte periculoase pentru Spania și Italia... și Portugalia.
Aud că Grecia este comparată cu Argentina. Niciodată o comparație nu a fost mai absurdă. Este adevărat că arta comparării apare atunci când sunt comparate lucruri și fenomene diferite și neasemănătoare, dar dacă comparația este să învețe viitorul, cea argentiniană, după implicit, este totul diferit de ceea ce ar putea fi cel al unui default grecesc. . În primul rând, Argentina era mult mai legată de piața mondială decât era și este Grecia: investițiile străine directe în Argentina au fost elementul de bază al privatizărilor argentinene fără liberalizări (modelul Prodi & Company) și, prin urmare, legăturile Argentinei cu globalul. oligopolul financiar era foarte dens și nu asfixiat ca cel grecesc (câteva bănci franceze și germane și câțiva bănuți de investiții străine).
Și iarăși: poporul argentinian are o istorie de rezistență eroică la crize care durează de aproximativ două secole și care a dat viață recent unei extraordinare activități sociale cooperatiste, mutuale, nonprofit, de care nu a existat nicio urmă în Grecia. Mai mult, Argentina a ieșit din default cu creștere datorită resurselor sale naturale imense și prețului mereu ridicat pe care mărfurile agroindustriale îl au de câțiva ani.
Singura asemănare este slăbiciunea politică a ambelor țări: Argentina a căzut în mâinile unui neo-peronism de o putere incredibilă și o putere distructivă. La urma urmei, așa este și cu formidabilele mașini de patronaj ale partidelor grecești: partidele socialiste și național-democrate deja în anii cincizeci ai secolului XX au atras atenția părintelui științei politice post-Moscova și Pareto: Maurice Duverger, care a descris trăsăturile lor cu euristici de putere incomensurabile: partide slabe din punct de vedere instituțional, dar clienteliști foarte puternici... ca în Italia... vai! Va spune ceva?
