Aviz către suverani: politica de coeziune a Uniunii Europene împlinește treizeci de ani și va continua. Acesta va ajuta în continuare statele membre să facă progrese în domeniul mediului, energiei, cercetării și infrastructurii. Dacă Italia și sudul ei se numără printre principalii beneficiari ai siguranței UE, nu a existat un loc mai potrivit decât Bruxelles-ul pentru a discuta despre trecutul și viitorul unei astfel de intervenții structurale de lungă durată. Privită din casa noastră, discuția dintre experții de zilele trecute este captivantă. Coeziunea europeană, cu miliardele sale de euro, a devenit principalul instrument de reducere a disparităților dintre țările bătrânului continent.
Pentru Italia, care a cunoscut intervenționismul de stat și acțiunea Cassa per il Mezzogiorno încă din perioada postbelică, scenariul european a însemnat practic modernizarea a ceva ce avea deja. Dar la nivel continental. Doar suveraniştii şi naţionaliştii de astăzi neagă (uneori chiar fără o convingere excesivă) că fondurile FEDR au beneficiat sectoarele cele mai înapoiate ale economiei noastre.
Un flux de bani care în următorii trei ani va sprijini încă un milion de mici afaceri, va ajuta 7 milioane de oameni să-și găsească un loc de muncă și alți 9 să obțină noi calificări profesionale. Solidaritatea - a explicat președintele Parlamentului European Antonio Tajani - nu înseamnă doar a lua, ci și a ajuta alte țări atunci când au nevoie. O cheie care are mai multe tonuri, din păcate.
Dacă este adevărat că nu se neagă dovada creșterii în sectoare decisive devenite competitive, este și adevărat că sunt multe lucruri de reparat. Banii pe care Italia îi plătește la bugetul european și apoi îi folosește în cadrul de planificare sunt mulți. Premierul Renzi (vă mai amintiți?) a dus lupte foarte grele pentru a revizui mecanismul de a da și a lua, mai ales în ceea ce privește fluxurile migratorii.
Astăzi, însuși Tajani amintește că Italia plătește „mulți bani pentru fondurile de coeziune care ajung în alte țări, în timp ce acum avem nevoie de ajutor pentru refugiați”. Este un capitol dureros, dar totuși parțial în schimbul de resurse ieșite și primite. Și când ne gândim la energie, mediu, climă, cercetare, Italia a demonstrat că știe să facă asta. A depășit multe state în ceea ce privește cheltuielile medii, nelipindu-se, totuși, de oarecare scandal și delapidare.
Proeuropenii se vor lupta pentru a scăpa de eticheta odioasă a cluburilor bancherilor, speculatorilor și tehnocraților abject din Uniunea Europeană. La ce pot aspira milioane de persoane care au în comun frontiere, comerț și monedă, dacă nu să consolideze acele politici de coeziune ca o oportunitate reală de creștere și solidaritate? Așa spune comisarul Jean-Claude Juncker. Și a lui nu este doar o discuție, ci o perspectivă concretă de continuitate, întocmind deja bugetul UE post-2020.
Dorim să menținem sprijinul pentru toate țările și toate regiunile? Sau vrem să ne concentrăm doar asupra regiunilor mai puțin dezvoltate și unde nevoile sunt mai acute? se întreabă și Juncker. Răspunsul la plural care dezmintă ambițiile naționaliste sumbre este că politica de coeziune economică continuă să-și ridice potențialul. Așa cum sa întâmplat în acești primi treizeci de ani, dar cu atenție la adevăratele interese ale țărilor și ale sectoarelor economice cele mai conducătoare.
