Visul devine realitate. Italia învinge Spania și zboară în finala de la Wembley, unde o va înfrunta pe învingătoarea Angliei-Danemarca (21 de ore), și o face la finalul o semifinală strânsă, în care Spania probabil merita ceva mai mult. Până la urmă, însă, rezultatele contează și azzurrii au reușit să-l cucerească la penalizări, Unde Donnarumma e Jorginho au fost decisive.
Cu siguranță nu a fost cea mai bună Italia, dar nu contează: astfel de jocuri se câștigă și datorită episoadelor și norocului, care însă nu scapă de la un drum care a fost practic perfect până acum, cu siguranță superior celui de la ibericii. Sigur, ieri ne era frică, pentru că dorința noastră de posesie a mingii și jocul dominant s-au ciocnit unul împotriva celuilalt superioritatea Spaniei, capabil de fă-ne să mergem în cerc pentru cea mai mare parte a meciului. Din fericire pentru noi, Furii Roșii, atât de buni la mișcarea sferei, nu erau la fel de eficienți la lovituri de aterizare, permițându-ne să rămânem în joc dinți și unghii, chiar și în cele mai dificile momente.
„A fost un meci foarte greu, Spania este o echipă grozavă, sunt stăpânii posesiei mingii – analiza Mancini – Am avut o cursă bună, dar nu ca de obicei. Ne-au pus la început bătăi de cap, apoi am găsit coordonatele potrivite și nu am suferit prea mult, dar știam foarte bine că va trebui să suferim. Meritele le aparțin băieților, pentru că acum trei ani au crezut imediat în noi, dar încă nu s-a terminat: acum trebuie să recuperăm puterile care ne-au mai rămas, pentru că este o finală de câștigat”.
„A fost cel mai greu meci pe care l-am jucat vreodată – a replicat el Bonucci – Încă o dată ne-am arătat valorile, capacitatea de a suferi și rezistența care ne distinge pe noi italienii. Acum trebuie să ne recăpătăm puteri, pentru că încă lipsește acel centimetru...”.
Multă bucurie, pe scurt, măcar egală (dacă nu, evident, superioară) suferinței trăite în 120’ de la Wembley. Nu e nevoie să-l ascunzi, tactic, Spania era superioară nouă, fie doar pentru că de data aceasta, spre deosebire de trecut, ne-am gândit că o putem învinge pe teren propriu, și anume cel al posesia mingii și jocul ofensiv. Că nu ar fi fost așa, în schimb, s-a înțeles încă din primele minute, când a devenit clar că mutarea lui Luis Enrique de către renunta la Morata (sau până la rol) în favoarea „false nueve” Dani Olmo plătise.
Unul dintre cele mai mari puncte forte ale noastre, de fapt, și anume Chiellini în marcaj, a eșuat, dar în schimb spaniolii au câștigat încă un om pe trocar, obligându-ne, minut după minut, să tragem înapoi centrul de greutate și să strângem din dinți. Într-un astfel de context, Italia a redescoperit amprenta originală a fotbalului său, așadar dragul vechi contraatac, pe cât de disprețuit, pe atât de util – așa a sosit al 60-lea scorul de 1-0 al lui Chiesa, fiu al unui restart vertical din alte vremuri finalizat cu piciorul drept cu aplauze.
În acel moment, Mancini a încercat să se acopere introducând forțe noi (în afară de Emerson, Verratti și un Immobil impalpabil pentru Toloi, Pessina și Berardi), dar scenariul nu s-a schimbat și Spania, treptat, a spart buncărul în minutul 80 cu Morata, care l-a preluat pe Ferran Torres cu câteva minute mai devreme: 1-1 și minge în centru, deci ai adiţional. Acolo unde scenariul, în ciuda modificărilor ulterioare (Bernardeschi pentru Chiesa, precum și Locatelli și Belotti în locul lui Barella și Insigne), nu s-a schimbat, cu blues în mare dificultate atât în ceea ce privește posesia mingii (69% la 31), cât și șuturile spre poartă (1 la 4).
Cu toate acestea, cronometrul și-a mers cursul, aducând provocarea la penalizări și ne-am descurcat mai bine acolo, în ciuda fiorului inițial provocat degreșeala lui Locatelli. Din fericire, însă, la scurt timp după, Dani Olmo a greșit și el, aducând imediat meciul înapoi la egalitate. De atunci, o strigă verde de ambele părți (Belotti și Bonucci pentru noi, Moreno și Thiago Alcantara pentru ei), până la al patrulea penalty: gol de Bernardeschi, Greșeala lui Morata, hipnotizat de o Donnarumma glaciară. Punctul de meci a ajuns pe picioarele lui Jorginho, care l-a trimis pe Unai Simon la bar și în piață pentru a sărbători toată Italia.
Acum începe o lungă numărătoare inversă până duminică, ziua finalei, când ne vom înfrunta favoriții britanici o con străinii danezi. Vom ști doar în această seară, dar între timp avem o singură certitudine: vom fi la Wembley, jucând pentru un tron european care lipsește din 1968. Multe lucruri, dar nu suficiente pentru a fi mulțumiți, având în vedere că, la în acest punct, medalia de argint nu ar face dreptate călătoriei noastre, care a depășit toate așteptările cele mai sălbatice și tocmai din acest motiv merită un triumf care să ajungă pe bună dreptate în cărțile de istorie.
