„Calvarul” ministrului Calenda se mai lungește fără ca cirineii să-i poată lăsa să respire și să-l ajute să ducă crucea de oțel italian. S-a plâns deja el însuși. Tăcerile sau jumătățile de cuvinte ale claselor conducătoare, antreprenorilor și partidelor politice l-au slăbit ulterior călătoria pe care primarul din Taranto și guvernatorul din Puglia l-au întins înăuntruultima tură a maratonului ILVA.
Timbrele și jungla apelurilor instituționale au renunțat în mâinile „localismelor” soarta celei mai mari oțelări din Europa. Așa că după gazul NO au apărut și NO Tav-ul, NO Tap-ul, No Sthal, maeștri de facto ai pârghiilor de mediu și ai metodelor de producție capabile să influențeze ciclul economic al combinatului siderurgic din Taranto.
Renunțarea la care a fost forțat ministrul a permis convoiului să nu deraieze cu totul totuși guvernatorul Pugliei ține aproape de ștampilele apelurilor iar vremurile TAR să-și joace pe deplin meciul politic și electoral. Dacă nu ar fi așa, nu s-ar înțelege o atitudine rigidă, unghiulară, uneori disprețuitoare, aproape ca o provocare față de Guvern, față de consorțiul câștigător al lui Mittal, cu subliniere a atenției tardive față de oferta pierzătoare a lui Jindal; acte care au toată savoarea un alt pretext pentru a amâna totul la urne închise rămânând ferm la masă (a face față) cu antreprenorul anglo-indian.
A trecut mult timp de când am văzut un administrator local pretinzând că se află la masa negocierii de ansamblu cu un investitor, mai mult decât atât străin. La fel de Mittal va trebui să se lupte nu numai cu guvernul, ci și cu Bari și Taranto. La nevoie, diferitele comitete suburbane precum cele din Tamburi nu vor lipsi să ridice vocea. Dacă apoi a vrut să înlocuiască Marcegaglia (prevenit de CEE) cu un investitor local, s-a auzit că Intesa și CDP sunt gata să-și plătească subvenția. Astfel, politica care se amăgește în menținerea primatului italian în producția cu sunetul de „pizzica” și ferme răspândite pare de succes (cel puțin condiționant).
Cealaltă parte a Golgotei duce încă la Piombino. Îndepărtarea implantului de la algerianul Rebab tout-court nu va fi o întreprindere ușoară în urma unei dispute lungi și poate chiar periculoase. A împinge ca acesta să funcționeze alături de oțelăriști profesioniști este o cale nerealistă, având în vedere că niciun „tondinaro” sănătos nu ar fi dispus să moștenească și să împărtășească obligațiile, constrângerile și clauzele contractului care a dat uzina omului de afaceri din Alger. Modificarea acelor clauze ar însemna anularea licitației care l-a văzut pe Rebab câștigând și deschiderea alta cu rezultate incerte. Așteptarea pe care o respiră în lumea oțelului este așadar încă o frânare pe Piombino pentru a deschide condițiile unei tocane care vede moara de sârmă și uzina feroviară în centrul interesului și, de fapt, singurul viitor al uzinei. Dacă ceva, vom vedea, în timp un cuptor electric. Nu mai mult.
