În ultimii douăzeci de ani, toate regiunile italiene au crescut într-un ritm mult mai lent decât alte regiuni europene. Iar Nord-Estul, numit cândva „locomotiva Italiei” se luptă și nu reușește să tragă țara pe o cale mai rapidă de dezvoltare.
La creștere lentă este adevărata boală a Italiei, o boală care îi subminează sănătatea economică și socială, cu repercusiuni asupra stabilității politice. De fapt, dacă în Italia în 2000 PIB-ul pe cap de locuitor era cu 22% mai mare decât media europeană, douăzeci de ani mai târziu este 6% mai jos. O retragere care, deși cu grade diferite de intensitate, nu cruță nicio regiune italiană. Nici cele care au plecat de la niveluri mai ridicate ale PIB-ului pe cap de locuitor: locuitorii din Lombardia aveau un PIB cu 62% mai mare decât cetățeanul mediu european, după douăzeci de ani avantajul a scăzut cu două treimi, la 23%; Emilia-Romagna s-a descurcat mai rău, trecând de la +51% la +13%. Nici cele care au început deja în 2000 de la niveluri de PIB mai mici decât media europeană: în Campania PIB-ul pe cap de locuitor a fost cu 18% mai mic decât media UE, în 2019 a fost cu 39% mai mic; în Sicilia a fost cu 22% mai mică și după aproape douăzeci de ani diferența se ridică la -42%.
Creșterea lentă este nodul care va face față câștigătorii următoarelor alegeri, iar programele candidaților trebuie examinate cu privire la capacitatea de a dezlega acest nod. În caz contrar, promisiunile din campanie fie vor fi ignorate, fie vor agrava boala, accelerând declinul.
Regiunile italiene pierd poziții în clasamentul european al bunăstării
În ultimii douăzeci de ani, toate regiunile italiene au crescut într-un ritm mai lent decât alte regiuni europene, în special regiunile lider. O tendință care a unit și regiunile din Nord-Est, care au fost considerate cândva „locomotiva Italiei” pentru capacitatea lor de a conduce economia națională.
Il PIB-ul mediu european pe cap de locuitor a trecut de la 24.175 euro la 32.277, cu o creștere de 33,5%. În aceeași perioadă, zona italiană cu cea mai mare rată de creștere este Bolzano (+18,1%), în timp ce toate celelalte regiuni italiene au crescut cu mai puțin de 10%. PIB-ul pe cap de locuitor este principala măsură a bunăstării materiale.
Comparația între PIB-ul pe cap de locuitor al regiunile italiene și germane în perioada 2000-2019 oferă o panoramă interesantă atât pentru regiunile care au plecat de la valori mai mari, cât și pentru cele care în 2000 au avut valori mai mici decât media italiană. Comparația cu regiunile germane este interesantă din mai multe motive: unele zone din Germania, precum Bayern și Baden-Württemberg, au fost adesea luate drept reper de regiunile din nordul Italiei pentru vocația lor producătoare; în 2000 Germania a avut, la fel ca Italia, un decalaj puternic în indicatorii de dezvoltare între regiunile avansate (cele din Vest; în Italia cele din Nord) și înapoiate (Länder-urile din Est; în Italia regiunile din Sud); mai mult, în anul 2000 Germania era considerată persoana bolnavă a Europei, datorită creșterii sale lente, ca și acum Italia; în cele din urmă, cele două ţări împărtăşesc o puternică vocaţie de export.
Cateva exemple. L'Bavaria Superioară, regiunea germană care găzduiește München, printre cele considerate un reper pentru regiunile cu vocație mare de producție din nordul Italiei, a crescut cu 27,5%. Stuttgart, în Baden-Württemberg, care a plecat de la valorile PIB cuplate cu cele din Lombardia și puțin mai mari decât cele din Emilia-Romagna, vede creșterea PIB-ului pe cap de locuitor de la 38.890 la 50.530 de euro (+29,9%), în timp ce cele două italiene regiunile au înregistrat, respectiv, variații de 4,8%, respectiv 3,7%.
Diferența de viteză dintre regiunile italiană și cea germană este și mai accentuată dacă se face o comparație între teritoriile care au pornit, în ambele țări, de la valori scăzute ale PIB-ului pe cap de locuitor. Chemnitz, în Saxonia, care avea valori ale PIB pe cap de locuitor care se numărau printre cele ale Calabria iar cele ale sicilia, între 2000 și 2019 au reușit să crească cu 48,1%, în timp ce cele două regiuni italiene au înregistrat o creștere de 3,7% pentru prima și 1% pentru a doua.
Dinamica PIB-ului tocmai descris a dus la o sensibilitate alunecând în jos toate regiunile Italienii în clasament după PIB pe cap de locuitor. Lombardia pierde 20 de poziții, Emilia-Romagna 26, Toscana 35, Veneto 37 și Piemontul 51. Umbria arată cel mai prost trend: -78 de poziții în clasament. În Sud, Basilicata „se remarcă” și reușește să piardă „doar” 30 de poziții. Lazio pierde 34.
Și Covid-ul? Regiunile cele mai afectate de pandemie, ca număr de cazuri, sunt cele care au suferit cel mai mult și din punct de vedere economic. În 2019, PIB-ul pe cap de locuitor în Italia a fost de 96% din media europeană, în anul pandemiei acesta fiind de 94%, îndepărtându-se cu două puncte procentuale de media europeană. Variații mai intense, cauzate de pandemie, se găsesc în Emilia-Romagna (de la 117% la 113%), în Lombardia (de la 127% la 123%) și în Veneto (de la 109% la 105%). Regiunile sudice, pe de altă parte, au înregistrat variații mai puțin intense (de la 62% la 61% atât pentru Campania, cât și pentru Puglia, de la 59% la 58% pentru Sicilia).
Regiunile „prinse” nu sunt doar în Italia
Regiunile italiene nu sunt singurele din Europa care au experimentat o perioadă prelungită de creștere lentă a PIB-ului și câștiguri modeste de productivitate, legate de crearea scăzută de locuri de muncă sau chiar de pierderi.
Creșterea lentă poate deveni o adevărată capcană din care e greu să ieși. Acest lucru este susținut de patru economiști (Andreas Diemer, Simona Iammarino, Andrés Rodríguez-Pose și Michael Storper) într-o lucrare recent publicată (The Regional Development Trap in Europe). „Capcana dezvoltării regionale” descrie situația în care o regiune își pierde dinamismul economic în ceea ce privește veniturile, productivitatea și ocuparea forței de muncă, și are performanțe insuficiente nu doar pe cei naționali, ci și pe cei europeni. Analiza efectuată pe regiunile europene pentru perioada 2001-2015 arată că riscul de a cădea în capcana dezvoltării este mai mare în regiunile unor țări precum Franța, Italia și Grecia dar și pentru unele regiuni vechi industrializate din țările nordice și Regatul Unit (incluse în analiză chiar dacă sunt în afara UE). În schimb, riscul de a fi prins în capcana dezvoltării este scăzut pentru regiunile din Europa Centrală și de Est, inclusiv Germania.
Regiunile care se trezesc prinse trăiesc într-o situație incomodă: pe de o parte, costurile lor de producție sunt prea mari pentru a putea fi competitive în producția de bunuri și servicii valoare adăugată scăzută; pe de altă parte, calitatea lor capitalul uman, combinată cu capacitatea de inovare radicală, se dovedește insuficientă pentru a rivaliza cu cea a regiunilor lider din Europa, care ar rămâne apoi inaccesibile în producția de bunuri și servicii avansate din punct de vedere tehnologic și intensiv în cunoaștere.
Cum ieși din capcană?
Plecând de la factorii care au generat în mod tradițional creștere (structura economică, capitalul fizic și infrastructura, capitalul uman și caracteristicile forței de muncă, geografia economică și calitatea instituțională) se poate merge în căutarea caracteristicilor care unesc regiunile europene într-o capcană. . Este o analiză pur descriptivă, dar iluminatoare pentru unele asociații care reies din ea.
În ceea ce privește structura economică, reiese că, în rândul regiunilor prinse sau cu risc de a fi prinse, în perioada 2001-2015 variația valorii adăugate generată de sector industrial a fost mai mică decât cea înregistrată în celelalte regiuni.
O altă caracteristică se referă la creșterea, în economia regiunilor blocate, a ponderii valorii adăugate generate deservicii non-piață (în mare parte servicii publice și private în sectoarele bunăstării, sănătății, educației și apărării), iar acest lucru pare să fie adevărat, în special, pentru regiunile cu venituri medii și mari, cum ar fi cea mai mare parte din nordul Italiei. Asa de, rolul producatorului într-o regiune și variația acesteia în timp par a fi factori cărora trebuie să se acorde atenție atunci când se analizează procesele de creștere.
De asemenea demografia joacă un rol împotriva regiunilor blocate, în special a celor caracterizate de un nivel diferit de venit, cum ar fi cele din nordul și centrul Italiei. Rata de dependență, adică raportul procentual dintre populația de vârstă neocupată (0-14 ani și peste 64 de ani) și populația activă (15-64 ani), se înrăutățește, semnalând o pondere tot mai mare a populației de vârstă fără muncă în regiunile prinse. Aceasta sugerează adoptarea de politici în favoarea lucrătorilor tineri, mai degrabă decât a persoanelor în vârstă (pensie anticipată); și vizează educație și formare, mai degrabă decât creșterea anuităților de asigurări sociale, găsirea unui nou echilibru în cheltuielile pentru asistență socială, astăzi mult schimbate în favoarea persoanelor în vârstă.
Multe dintre problemele regiunilor „prinse din punct de vedere economic”, în special cele caracterizate prin venituri medii-mari, nu au primit prea multă atenție în ultimii ani. Riscul este de subestima sărăcirea umană și socială, precum și economic și de cunoaștere, care perpetuează condiția unei regiuni prinse în capcană. Cetăţenii regiunilor care rămân prinşi pe termen lung îşi pierd capacitatea de a elabora viziuni şi proiecte care să vizeze dezvoltarea viitoare, autoalimentându-se convingerea de a fi rupţi de procesele de creştere şi aceasta, prin urmare, le generează în ei starea socială şi politică. resentimente care îi duce mai degrabă decât să îi răsplătească pentru inițiative de creștere. O adevărată capcană. The votează pe 25 septembrie pune cetățenii italieni în fața unei alegeri cu adevărat complexe.
°°°°Autorul este cercetător senior la Fundația Nord Est
Răspundeam la raportul tău, dar totul este șters tot timpul, așa că nu îmi pot exprima părerea.