Cel mai bun rezultat pe care Guvernul și BCE îl așteaptă de la reforma băncilor cooperative este fuziunea dintre Banco Popolare și Popolare di Milano. S-au spus deja multe despre această reformă, care riscă să dea lovitura definitivă băncilor locale, adică acelor instituții care constituie principalul suport pentru finanțarea întreprinderilor mici și mijlocii (vezi Băncile populare, creditul cooperativ, economia reală și Constituție; autori R.Cappellin, C.Casaletti, F.Coltorti, M.Vitale, Rubbettino 2016).
De asemenea, se știe că soliditatea unei bănci constă în esență în încrederea pe care o primește de la clienții săi chiar înaintea activelor sale. Iar încrederea vine din competența managementului și impermeabilitatea acestuia – date fiind vremurile – la „mainmise” politicienilor. Este de la sine înțeles că nicio bancă nu este capabilă să facă față unei scăderi masive a depozitelor sale din simplul motiv că economiile pe care le colectează sunt folosite și nu lăsate inactiv.
În intenția promotorilor (în primul rând managerii celor două bănci și consultanții acestora), fuziunea celor două bănci va fi o „fuziune între egali”. Într-adevăr, dacă ne întoarcem la datele de la sfârșitul anului 2014 (sursa: Anuarul R&D), Banco Popolare a fost evaluat la bursă la 3.645 milioane de euro și Banca Popolare di Milano la 2.384 milioane pentru un total de 6 miliarde: Banca milaneză valora 65% din Banca Verona.
Dar acesta din urmă se distinge printr-o situație foarte problematică pe partea creditelor neperformante; astfel, în aprobarea propunerii de fuziune, BCE a solicitat recapitalizarea acesteia pentru un miliard de euro. La ce vor fi folosite aceste noi resurse?
Daca la baza cererii a stat necesitatea curatarii bilantului, atunci ar fi o contributie pentru acoperirea pierderilor presupuse, care urmeaza a fi socotite inainte de fuziune; totuși, după cum cred unii, ne-am putea confrunta cu o simplă consolidare de capital din motive prudențiale, o consolidare de care banca milaneză nu are nevoie, având și o majorare de capital realizată în 2014.
Care, de altfel, este în acest moment cea mai frumoasă din tărâm, deoarece este singura bancă sau aproape singura din Italia care și-ar putea permite să anuleze toate creditele neperformante, păstrând în același timp activele pozitive. În aceste condiții, o piață „perfectă” l-ar vedea mai degrabă un prădător decât o pradă delicioasă.
Această situație nu a scăpat de „piață”. De la sfârșitul anului 2014 până astăzi, valoarea bursieră a Popolare di Milano a crescut cu 7% (de la 2.384 milioane la 2.543 milioane), în timp ce Banco Veronese a pierdut 47% (de la 3.645 milioane la 1.934 milioane). Pe baza valorilor actuale, „Bancone” (banca care s-ar naște în urma fuziunii) ar avea o valoare de 4.477 milioane euro, la care vor trebui adăugate 1.000 milioane corespunzând recapitalizării solicitate de BCE (care urmează să fie implementată) și 2.543 milioane corespunzând valorii capitalului adus de la milanezul popular.
Singular că, de când memorandumul de înțelegere privind fuziunea a fost publicat pe 24 martie trecut, valoarea „ghișeului” a pierdut deja cele o mie de milioane din majorarea de capital pe parcurs.
Bursa și-a dat evident interpretarea, devalorizând valoarea ambelor bănci; dar cu mult mai mult pe cea a tejghelei Veronese. Presupunând fuziunea și transformarea în societate pe acțiuni, raportul de putere ar fi următorul: 46% din valoare pentru foștii acționari BPM, 36% pentru foștii acționari Banco Popolare și 18% pentru cei care subscriu la majorarea de capital a acesta din urmă pentru un total de 1.000 de milioane.
Dacă plasamentul gestionat de Mediobanca presupune intrarea unui cerc restrâns de investitori, probabil că aceștia din urmă vor fi cei care vor conduce dansul. Intră așadar o problemă de transparență în guvernare: cum vor fi aleși acești viitori acționari?
