În 2010-2012, zona euro a cunoscut un al doilea val – de această dată autohton – al crizei globale, contrazicând așteptările că redresarea după recesiunea bruscă și abruptă din 2009 ar fi în curs. Noul val de criză aproape că a deraiat piețele financiare și bancare ale statelor membre ale zonei euro, împingându-le de la integrare la re-segmentare, întrucât investitorii au apreciat brusc riscurile de neplată suverană, care anterior fuseseră considerate aproape nule, la fel de mari.
Băncile și-au intensificat vocația de a deține active interne, în timp ce evaluările pe care bursele le-au făcut asupra băncilor au acordat mai multă pondere riscurilor suverane. În plus, condițiile de finanțare pentru băncile care au devenit asimetrice între țările periferice și cele centrale au provocat efecte pro-segmentare. Ca urmare a tuturor acestora, creșterea primei de nerambursare suverană s-a tradus în costuri de finanțare mai mari chiar și pentru firmele nefinanciare din țările afectate de criza suverană.
Segmentarea pieței bancare din zona euro a ridicat probleme serioase din cauza efectelor diferențiate ale politicii monetare comune, determinând Banca Centrală Europeană (BCE) să o abordeze și cu noi instrumente. În plus, prin amplificarea imperfecțiunilor pieței, segmentarea poate să fi sporit și mai mult importanța canalului de credit al transmiterii politicii monetare, sporind astfel și mai mult impactul diferențial al politicii monetare comune în țările din zona euro.
O simplă privire asupra evoluției standardelor de creditare, așa cum este raportată de Bank Lending Survey (BLS), realizat de BCE, ne arată că oferta de credite de către bănci către întreprinderile mici și mijlocii (IMM-uri, segmentul corporativ mai sensibil la evoluția politicilor de creditare bancară) ajungea la neutralitate între trimestrul II 2009 și primul 2010 după restrângerea puternică a ofertei de credit implementată între trimestrul III 2008 și primul 2009. În această etapă, standardele de creditare s-au mutat în aceeași direcție pentru ceea ce mai târziu ar fi țări periferice/de criză (Portugalia, Spania, Italia și Cipru) și pentru țările care nu se află în criză (Franța, Germania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Slovacia și Slovenia).
Ulterior, din trimestrul II 2010 până în trimestrul II 2012, între cele două grupuri de țări a apărut o diferență mare în ceea ce privește gradul de restricție a ofertei de credit. Deși gradul de restricție nu a crescut (sau a scăzut ușor) pentru țările care nu se află în criză, acesta a început să crească brusc pentru țările periferice. În cele din urmă, din trimestrul al doilea al anului 2012, gradul de restricție a fost în scădere și a urmat totuși o tendință comună între cele două grupuri de țări. Reducerea ofertei de credit bancar în timpul crizei a contribuit probabil la deprimarea economiilor țărilor aflate în criză și a întregii zone euro.
Uniunea Bancară (BU) a fost lansată în 2012 tocmai pentru a rupe legătura pernicioasă dintre suverani și bănci. Implică un transfer de responsabilități pentru politica bancară de la nivelul național la nivelul zonei euro. BU are două componente principale: Mecanismul Unic de Supraveghere (SSM) și Mecanismul Unic de Rezoluție (SRM), la care ar fi trebuit să se adauge o Schemă comună de Asigurare a Depozitelor (Dis). Deși s-au înregistrat progrese și în ceea ce privește MUR, introducerea MUS a avut loc mult mai rapid, iar BCE va fi pe deplin responsabilă de acesta începând cu 4 noiembrie 2014.
Pentru a înțelege modul în care piețele evaluează uniunea bancară, Ferri și Pesic au identificat patru evenimente relevante, și anume date în care BCE a produs comunicate de presă care au dezvăluit piețelor detalii importante privind progresul introducerii MUS sau detalii cruciale despre modul în care evolua.
Folosind o analiză a unui studiu de evenimente, autorii compară prețurile acțiunilor băncilor incluse în SSM cu cele ale unui eșantion comparabil de bănci din zona euro care nu sunt listate în SSM în jurul evenimentelor identificate ca știri majore. Principala constatare este că piețele s-ar fi mutat de la un sentiment inițial negativ spre SSM, un fel de reacție de panică, pentru a trece apoi, cu o reacție mai rațională, la aprecierea SSM.
Dincolo de analiza tehnică, pe care ar fi dificil de prezentat aici în detaliu, excluderea din MUS în iunie 2014 a trei bănci care au fost incluse inițial în lista comunicată la 23 octombrie 2013 permite o verificare indirectă a gradului de apreciere a SSM de către piețe la acea dată. Acestea sunt o bancă germană, Wuenstenrot, și două bănci italiene, Credito Valtellinese și Credito Emiliano.
Excluderea a devenit publică într-un document al BCE publicat pe 26 iunie 2014, deși în acest caz nu a existat un comunicat de presă din partea BCE și nu poate fi exclus ca știrea să fi fost scursă cu câteva zile mai devreme. Cu toate acestea, este instructiv să comparăm performanța acțiunilor acestor trei bănci cu un etalon de bănci comparabile – din aceleași țări, cu dimensiuni și caracteristici financiare similare. Fiecare dintre aceste trei bănci are o performanță a acțiunilor mai slabă decât valoarea de referință după publicarea documentului BCE care sugerează că, din iunie 2014, piețele credeau acum în eficacitatea MUS.
Prin urmare, aceste rezultate sugerează câteva concluzii. Criza din 2010-2012 din zona euro a declanșat un cerc vicios între datoria suverană și bănci. Uniunea Bancară (BU) a fost lansată cu scopul de a rupe acel cerc vicios. Inițial se credea că BU va fi alcătuită dintr-un trio coerent (armonios) de inovații instituționale: Mecanismul unic de supraveghere (SSM), care încredințează supravegherea bancară BCE; Mecanismul unic de rezoluție (SRM), pentru a asigura un tratament egal al crizelor bancare din zona euro și pentru a reduce sarcina asupra contribuabililor; Schema de asigurare a depozitelor (Dis) la nivelul zonei euro.
Conform standardelor europene, BU a fost aprobat destul de rapid în 2012-2013. Cu toate acestea, trio-ul instituțional a făcut progrese cu viteze diferite. Pe de o parte, SSM a accelerat mai mult pentru a fi pe deplin operațional începând cu 4 noiembrie 2014. Pe de altă parte, SRM a fost aprobat, dar va dura doisprezece ani pentru ca acesta să ajungă la funcționalitatea deplină, iar DIS a fost suspendat din cauza rupturi politice.
Din moment ce trio-ul (Ssm-Srm-Dis) aproape că a fost retrogradat la un solo (Ssm plus un nou-născut Srm fără Dis) ne întrebăm dacă bunele intenții ale BU au fost atinse. Cel mai bun mod este de a evalua acest lucru încercând să înțelegem cum au reacționat piețele la fazele de implementare a MUS, singura cu adevărat completă dintre cele trei instituții.
Rezultatele comentate mai sus au fost obținute prin monitorizarea fluxului de informații dezvăluite de BBE despre modul în care își asuma în practică responsabilitatea pentru MUS. Astfel, au fost identificate patru evenimente în perioada octombrie 2013 – iulie 2014, date în care BCE a lansat știri relevante privind MUS.
Comparând, folosind o analiză riguroasă a evenimentelor, prețurile acțiunilor din jurul datelor evenimentului pentru băncile listate incluse în MSU cu cele ale unui eșantion de comparație de bănci din zona euro listate, dar neincluse în MUS, ori de câte ori randamentele aberante sunt găsite (negative) pozitive, aceasta sugerează aprobarea. (nemulțumirea) piețelor cu SSM și, prin intermediul acestuia, cu modul în care se realizează BU. Rezultatele arată că SSM a avut un impact dublu. Se pare că piețele nu au preluat bine faza inițială de implementare a MUS în octombrie 2013, în timp ce treptat au început să aprecieze următorii pași ai MUS pe parcursul anului 2014.
Cercetările ulterioare ar putea întreba de ce piețele au fost pline de sentimentul negativ inițial, apoi apreciază ulterior SSM. În special, ar fi interesant de distins dacă nemulțumirea inițială a piețelor a derivat din incertitudinile legate de MUS în sine sau dacă a venit din îndoieli cu privire la celelalte componente ale BU (Srm și Dis). Un posibil sprijin pentru această din urmă ipoteză ar fi o invitație adresată liderilor politici europeni să accelereze implementarea completă a trio-ului pentru a evita lăsarea BU într-o configurație incoerentă (într-o cacofonie).
