Al doilea weekend din iulie 2015 va fi amintit ca fiind unul dintre cele mai tari din istoria Europei. Și nu numai pentru căldura mare, ci și pentru repetele întorsături și fiori pe care le-au provocat negocierile istovitoare dintre Grecia și Europa atât la Atena, cât și pe Bătrânul Continent, ferind abisul Grexit-ului abia în ultimul moment, al falimentului și al ieșirii Atenei din euro.
„Nu a fost un acord care să fie considerat de la sine înțeles și de două ori am riscat cu adevărat Grexit”, a comentat el fără triumfalism, dar cu câteva indicii de mândrie legitimă Matteo Renzi. Am fi putut face mai mult și mai bine? Cu siguranță că da, pentru că din retrospectivă poți face oricând mai mult și mai bine, în politică ca și în viață. Dar s-ar fi putut face și mai puțin sau mai rău și, pentru prima dată, maximalismul șoimilor germani a condus Wolfgang Schaeuble iar amatorismul grecilor de Alexis Tsipras ne-au făcut să vedem direct că Grexit nu era doar o ipoteză de laborator.
Am văzut deja câteva momente marcante de-a lungul zilelor și este probabil să mai vedem și altele în Italia: „Ajunge cu umilirea Greciei”, „Ajunge cu Europa sub hegemonia germană”, „Ajunge cu Italia sub degetul lui Merkel” , „Nu mai dați bani Atenei”. Totul și mai mult. Se pare că îi putem auzi deja pe profeții pesimismului italian de la Grillo la Salvini și de la Fassina la Brunetta. A noastră, după cum știm, este o țară a antrenorilor naționali de fotbal eșuați. Toți sunt convinși că sunt mai buni decât cei care trebuie să decidă și pentru toată lumea paharul este întotdeauna pe jumătate plin dar logica politicii nu este aceea a discuțiilor între prieteni la bar.
Două elemente ale înțelepciunii banale nu trebuie uitate niciodată: 1) doar având 51% din consens (dar în acest caz în Europa și nu doar în Italia) se poate gândi să-și facă punctul de vedere să prevaleze în întregime (dar care? Pro Grecia? Pro Germania? Pro Europa?); 2) în democrație, politica se bazează prin definiție pe compromis, adică pe un punct de întâlnire între teze inițial diferite: este vorba de verificarea calității compromisului dar compromisul ca atare este sarea politicii.
Să încercăm atunci să evaluăm acordul privind Grecia în lumina intereselor părților implicate și să încercăm, cu toate riscurile și parțialitatea implicate, să elaborăm rapoarte din Grecia, Europa și Italia.
GRECIA: votul 4
Trebuie să recunoaștem ad Alexis Tsipras o bună doză de curaj și lipsă de scrupule: mai întâi cu referendumul și apoi cu da la acordul final. Dar politica nu este un joc de poker și să te gândești la șantaj sau păcălirea politicienilor de lungă durată precum Merkel sau Schaeuble atunci când ne prezintă la masa de negocieri cu farfuria în mână este fie copilăresc de naiv, fie teribil de amator. Iar rezultatele au fost vizibile.
Probabil că acordul final cu Europa nu a avut și nu are alternative pentru Grecia dacă nu faliment și Grexit, dar nu există nicio îndoială că, în general, propunerea pe care președintele Juncker i-a prezentat-o lui Tsipras la 26 iunie a fost enorm mai favorabilă poporului grec decât cea a acordului final, chiar dacă acolo este de speranță. că, chiar și în articulo mortis, Parlamentul de la Atena îl va aproba acum. Pe atunci nu exista un ultimatum pentru a realiza reformele în trei zile, nu exista un fond de garantare de 50 de miliarde și rolul Fondului Monetar însuși părea mai îndepărtat.
Dar pe 26 iunie Tsipras – nu Schaeuble și nu Merkel – s-a gândit în mod surprinzător să strice totul respingând planul Juncker și refugiindu-se în referendumul salvator, care ar fi avut cu totul alt sens dacă ar fi fost anunțat cu o lună mai devreme și care, apărând în schimb, ca un act de sfidare față de creditori (pe care fostul ministru Varoufakis, principalul vinovat al înfrângerii grecești, i-a definit cu amabilitate drept „teroriști”), a compromis încrederea și încrederea. credibilitatea Greciei în fața întregii Europe și nu doar în fața Germaniei.
Tsipras plătește promisiunile lunare cu care a câștigat alegerile grecești dar, cu toată înțelegerea din lume, unui continent de 500 de milioane de locuitori nu i se poate cere să își asume iluziile unei părți din cele 11 milioane de greci. Ar trebui respectată opinia alegătorilor greci, dar nu și cea a altor țări europene?
Din păcate, în ciuda faptului că a dorit în sfârșit să contacteze interlocutorii săi europeni pentru a obține ajutorul care singur ar fi evitat falimentul Atenei, Tsipras a făcut încă o întorsătură prezentând la ultimele negocieri de la Bruxelles un nou plan plin de bune intenții, dar care ar putea să submineze. cu siguranta acolo încrederea Europei în privința lui. Care este adevăratul Tsipras? Cel care respinge generosul plan Juncker sau cel care prezintă un plan grecesc mult mai auster?
Rezultatul negocierilor cu Europa este în principal rezultatul capturării și managementului amator al cuplului Tsipras-Varoufakis și, din păcate, prețul va fi plătit de poporul grec care, în cuvinte, toată lumea spune că vrea să-l apere chiar și atunci când credea că apărau pensiile pentru copii sau pensiile la 60 de ani care nu mai există nicăieri în Europa. Acum factura este mare.
EUROPA ȘI GERMANIA: votul 5
Este adevărat că pentru a treia oarăEuropa salvați Grecia, dar când în ultimele luni și zile a întrezărit Uniunea Europeană un plan lung pentru viitorul său și mai ales un suflet? Este adevărat că noi împrumuturi nu pot fi acordate cu ușurință Greciei, care a avut deja multe și cine știe dacă le va rambursa, dar Europa nu poate fi făcută doar din rigoare financiară și căutarea unor acorduri tehnice la salariul minim. Poate, așa cum susține Romano Prodi, a fost o greșeală senzațională să deschizi ușile zonei euro Greciei care își înșela bugetele, dar aruncarea ei acum ar fi dăunat Atenei, dar și întregii Europe, atât la nivel financiar, cât și la nivel de credibilitate. . politică.
Toată lumea știe, iar Fondul Monetar ne-a reamintit, că datoria publică grecească este nesustenabilă: mai devreme sau mai târziu se va pune problema restructurării sale și este mai bine să avem idei clare despre aceasta. De asemenea, puteți renunța la o parte din creditele dvs. în loc să apelați la haine calde, dar este corect să cereți reforme structurale de la Atena, care sunt, de asemenea, singura speranță de creștere a Greciei.
Este vina Germaniei dacă Europa pare lipsită de suflet și atât de nesigură în misiunea sa? Cine contează cu siguranță are mai multă responsabilitate chiar dacă greșelile Greciei nu trebuie uitate. Berlinul are motivele sale pentru a nu avea încredere în Grecia, dar este trist să ne amintim că în momente cruciale ale istoriei - de la Primul Război Mondial la nazism și al Doilea Război Mondial - Germania a eșuat întotdeauna și poate că ar fi făcut-o și de această dată dacă porumbei și Merkel însăși nu au abandonat periculosul proiect Grexit propus de Schaeuble timp de 5 ani. După cum bine a spus economistul german Daniel Gros, directorul prestigiosului Ceps de la Bruxelles, „nu este acceptabil ca puternicul și respectatul ministru german de Finanțe să ceară oficial Grexit timp de 5 ani: aceasta este o provocare”. Și cum rămâne cu cearta lui cu un bărbat cu echilibrul și înțelepciunea lui Mario Draghi?
Speranța este ca Europa să reflecte asupra ei înșiși și să-și găsească în sfârșit calea înapoi, în numele solidarității și dezvoltării: nu numai asupra Greciei, ci și asupra migranților, asupra Mediteranei și asupra multor alte probleme, nu în ultimul rând guvernanței, știind că fie Europa găsește aripile sale în direcția unirii politice și a unei noi relații cu popoarele sale sau se va confrunta inevitabil cu propriul declin.
ITALIA: votul 7
Ridică mâna dacă nu te-ai simțit enervat în ultimele zile când părea că de direcția Merkel-Hollande depindea soarta Europei și a Greciei. Sunt cei care spun asta Renzi ar trebui să aibă mai mult curaj și să lupte, presupunând și neadmițând că este ușor, să intre în direcție. Există însă și cei care susțin că ar fi un efort inutil pentru că vremurile s-au schimbat și directorul este deja mort. Adevărul este probabil undeva la mijloc. Cert este că premierul italian a ales inițial o tactică de așteptare, dar în final a adus acasă rezultatele, favorabile Greciei dar mai ales Europei și Italiei.
Fără triumfalism, dar cu mândrie, așa cum a spus el însuși la finalul negocierilor asupra Greciei, Renzi a susținut că a contribuit - împreună cu președintele francez Hollande - să-i convingă pe Merkel și pe ceilalți parteneri europeni să renunțe la Proiectul Grexit al lui Schaeuble de 5 ani și, de asemenea, i-a determinat să accepte mutarea sediului Fondului de Garantare din Luxemburg la Atena. În acest fel Renzi a dat o mână de ajutor Greciei dar a dat-o mai presus de toate Europei care, altfel, s-ar fi confruntat cu o criză fără precedent, dar a dat-o mai presus de toate Italiei, care inevitabil ar fi suferit contagiunea fisurii Atenei.
După cum vezi, nu contează cine strigă cel mai tare, ci cine știe să o facă la momentul potrivit și cine aduce acasă rezultate. Restul sunt chestii de baruri sportive.
