Sezonul lung al reafirmării rolului pieței cu siguranță nu se poate spune că s-a încheiat. Astăzi, însă, observăm că politicile de liberalizare și cele de austeritate bugetară care au modelat acțiunea guvernelor europene și a instituțiilor internaționale în ultimii ani sunt incapabile să depășească criza.
Pe de altă parte, suntem cu toții conștienți de limitele pe care le întâmpină politicile keynesiene în fața datoriei publice mari și a deficitelor bugetare enorme ale principalelor economii ale lumii. Cu toții căutăm o nouă modalitate de a realiza dezvoltarea pe care toată lumea o recunoaște ca fiind cea mai eficientă modalitate de a lupta împotriva crizei. Abordarea de economie bună sugerează că, într-un context precum cel care a avut loc după marea deplasare a bogăției din țările avansate către țările emergente și schimbarea puternică a distribuției veniturilor care a urmat, nu se poate să nu se uite la politici orientate către un orizont pe termen lung.
Este necesar să plecăm de la ideea că ceea ce trecem este mai degrabă o perioadă de schimbare structurală decât o fază ciclică a economiei. Continuăm să vorbim despre măsuri de ieșire din recesiune dar se întâmplă ca expansiunea și recesiunea să indice faze ale unui ciclu pe care de fapt nu le observăm având în vedere că, cel puțin din 2008, economia trece printr-o fază de stagnare. .
Este deci necesar să se țină seama de schimbările care au avut loc și să demareze imediat un program care să dea indicații precise asupra fazelor în care se dezvoltă de-a lungul anilor.
Momentul intervențiilor directe pentru a face față situației de urgență este bine reprezentat de ceea ce a făcut și face guvernul Monti foarte eficient. Cea mai importantă problemă cu care ne confruntăm este cea a lipsei de creștere a productivității în ultimii zece ani. Numai dacă vom putea interveni pe motivele care au încetinit productivitatea vom putea depăși problema datoriei și a deficitului public. Nu trebuie uitat că, dacă vrem să intervenim eficient asupra creșterii, trebuie să abordăm împreună problemele economiei și cele ale statului bunăstării.
Inegalitățile puternice de venituri, creșterea sărăciei și creșterea îngrijorătoare a șomajului în rândul tinerilor plasează tema justiției și coeziunii sociale în centrul atenției ca o condiție prealabilă pentru dezvoltare. Aceasta nu este doar o problemă italiană. Și nu doar european.
Laureatul Nobel Stiglitz a subliniat că în Statele Unite 1% din populație deține 40% din avere și același 1% primește 25% din venitul total produs în fiecare an. Este de la sine înțeles că mecanismul de creștere în sine creează inegalități și că, în anumite limite, ele ajută la dezvoltare.
Întrebarea care trebuie abordată este aceea de a preveni ca inegalitățile să devină o limită a dezvoltării. Acolo economie bună sugerează creșterea incluziunii și a mobilității sociale, prin investiții în capitalul uman, creativitate și inovare. Este o alegere care, chiar dacă durează mult, trebuie începută imediat, indicând fazele în care se realizează. Poziția Europei și a țării noastre într-un context internațional în care este necesară concurența, prin capital uman deosebit de calificat, precum și nevoia de a aduce rapid tinerii în poziția de angajați pentru a evita risipa de resurse care astăzi este legată de rata ridicată a șomajului în rândul tinerilor, necesită intervenții asupra sistemelor de formare și educație bunăstare care merg împreună cu o politică industrială orientată în aceeaşi direcţie.
