Discuția despre viitorul economiilor și societăților occidentale este de ceva vreme pe agenda lumii academice din SUA. Niciodată până acum, ca în această perioadă, reviste importante de politică internațională, nu pun problema noii ordini geopolitice care va fi definită pornind de la un echilibru între ceea ce a fost și ceea ce a produs globalizarea mondială și ce va produce tehnologia revoluției care este transformând literalmente societatea cu o viteză de neimaginat cu doar câțiva ani în urmă.
„Istoria nu ne spune nimic despre viitor decât că ne va surprinde” este concluzia la care a ajuns Stephen Kotkin, profesor de istorie și afaceri internaționale la Universitatea Princeton din New Jersey și la Instituția Hoover de la Universitatea Stanford, într-un eseu interesant și articulat publicat în revista americană Foreign Affairs intitulată „Lumea realistă – Jucătorii se schimbă, dar jocul rămâne”.
Asta este. În realitate, în istoria lumii, jucătorii se schimbă, dar jocul nu se schimbă. Schimbarea protagoniştilor, rezultat al contrastelor care marchează fiecare perioadă istorică, produce noi structuri economice, politice şi culturale cu care se derulează istoria umanităţii.
Fiecare epocă și fiecare sistem economico-politic este considerat ultimul și se crede că nu va fi nimic diferit în viitor. Dimpotrivă, progresul istoriei avansează printr-un proces ordonat și continuu sau prin lacrimi mai mult sau mai puțin bruște care, de fapt, ne pot „ne va surprinde” prin definirea, însă, de noi echilibre despre care nu se spune că sunt mai avansate.
Statele Unite și celelalte democrații occidentale se confruntă în prezent cu una dintre cele mai complicate pasaje din istoria lor. Cu toate acestea, crizele prin care trec nu sunt, așa cum sa întâmplat în trecut, rezultatul dezechilibrelor și ciocnirilor dintre puterile înseși sau chiar dintre democrațiile avansate și țările așa-zisei „lumi a treia”, așa cum era, dar au o origine în întregime internă. Clasele lor conducătoare, de fapt, în secolul trecut au îndrumat și favorizat un proces lent, dar impresionant de globalizare, care a produs o vastă mobilitate socială, progres economic și cultural, realizând un avans în condițiile de viață în întreaga lume.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Statele Unite și aliații săi au muncit din greu pentru a crea o lume deschisă, cu comerț din ce în ce mai liber și o integrare globală tot mai largă. Adevărat, globalizarea a produs cu siguranță bogăție. A scurtat distanța făcând posibile investiții uriașe ale economiilor mai avansate în cele mai înapoiate prin creșterea eficienței economice, reducerea costurilor de producție și creșterea rentabilității absolute. Toate acestea au avut un efect pozitiv prin reducerea inegalității globale și făcând posibil ca milioane de oameni să iasă din sărăcia extremă. Rezultate cu adevărat extraordinare dacă priviți cum s-a schimbat lumea în ultimii șaptezeci de ani. Ești bine atunci? Nu chiar.
În timp ce acel proces de globalizare a avansat, reducând inegalitățile la nivel mondial, în acele țări care au condus aceeași globalizare, mai ales începând de la sfârșitul anilor 80 ai secolului trecut, s-a întâmplat exact invers. Inegalitatea internă s-a accentuat la început lent și apoi din ce în ce mai accentuat cu efecte economice și sociale negative, creând o nouă „periferie a lumii” care, spre deosebire de cea cunoscută în secolul precedent, nu are o conotație geografică ci una economică și economică. una socială și devine „periferie interioară”.
În consecință, aceleași clase conducătoare care au condus procesul de globalizare sunt astăzi considerate de propriile lor popoare responsabile nu doar de întârzierea economică și socială, ci și de cea culturală. Ei sunt văzuți ca niște elite îndepărtate dintr-o populație din ce în ce mai dezamăgită. S-a răspândit un sentiment de trădare politică internă și, prin urmare, acea clasă conducătoare a devenit acum foarte vulnerabilă.
Provocarea politică de masă, din „fundul” societății, bazată pe un naționalism devenit majoritar, are succes în aproape tot Occidentul începând cu Statele Unite, trecând și prin Marea Britanie până în Italia. Fenomenul a fost accentuat și de faptul că globalizarea, intervenind inevitabil și pe un teren cultural, a produs pierderea valorilor etice și culturale care au devenit din ce în ce mai puțin sigure și mai relative.
S-a răspândit un adevărat sentiment de „înstrăinare culturală”, producând, în populațiile lumii occidentale, în acele „periferii interne”, lipsă de puncte fixe, singurătate și frică. În mod paradoxal, tocmai când Occidentul învingea și își făcea clară supremația economică și culturală pe scena globală, asumând problema inegalităților globale, s-a trezit extrem de fragil și, în criza identității și a valorilor, s-a trezit de asemenea nevoit se confruntă cu cea mai grea criză economică din istoria sa.
O contradovadă a acestui lucru este ceea ce s-a întâmplat în China în paralel. O țară cu o structură politică instituțională cu o rată scăzută a democrației, o țară substanțial autoritara în care meritocrația și corupția, abilitățile și incompetența coexistă, amestecându-se, o clasă politică care cu siguranță nu este interesată de soarta lumii pentru a-și combate inegalitățile. , a creat o dezvoltare economică de dimensiuni și viteze nemaiîntâlnite până acum, ajungând la a avea o economie substanțial la același nivel, din punct de vedere al bogăției, egală cu cea a Statelor Unite și, în viitor, poate chiar mai mare. Acum, dacă este cu siguranță adevărat că ascensiunea Statelor Unite nu ar fi fost posibilă fără slăbiciunea Chinei, este la fel de adevărat că cursa Chinei nici măcar nu ar fi început fără securitatea și piețele deschise rezultate din politica SUA după cel de-al Doilea Război Mondial. .
Criza evidentă prin care trec clasele conducătoare nu este, așadar, lipsită de o explicație și nici nu poate fi gestionată cu o atitudine elitistă și snob, considerând-o pur și simplu rezultatul unui „populism” nedefinit care ar fi pus stăpânire pe popor ca pe un virus. , dar este rezultatul unor alegeri politice care, concentrându-se asupra unor obiective, au neglijat efectele acestor alegeri. Astăzi, revoluția tehnologică poate fi un bun prilej de a ieși din impasul pe care îl trăiește Occidentul, dar cu condiția ca noile sale clase conducătoare să găsească o modalitate de a-și face propriile populații să beneficieze de acest progres prin redescoperirea valabilității și profunzimii valorilor. a propriei culturi.
°°° Autorul este secretarul general al Asociației Naționale a Băncilor Populare
