Publicăm mai jos discursul către Leopolda a lui Franco Bassanini, președintele Astrid și consilier al premierului.
„Chiar la începutul aventurii sale guvernamentale, și tot aici, Renzi a spus:”tocmai pentru că suntem europeni și pro-europeni, vrem să schimbăm Europa”. Afirmația a fost primită cu multe zâmbete sceptice. Unul dintre predecesorii tăi de la Palazzo Chigi mi-a spus: „este un începător, își va da seama curând că este unul misiune imposibila!".
A trecut un an și jumătate. S-a schimbat Europa? Aș spune că nu și, în plus, nimeni nu ar crede că se poate întâmpla într-un timp atât de scurt. Dar unele semne pozitive pot fi observate.
Între timp: sunt din ce în ce mai mulți oameni care au înțeles că, dacă Uniunea Europeană nu se schimbă, Europa riscă să fie copleșită de populism. Alegerile franceze învață. (Apropo și apropo: am mulți prieteni francezi, inclusiv antreprenori, bancheri, politicieni; și din ce în ce mai des, recent, mi-au spus: „Știi Franco care este problema noastră? că nici dreapta, nici stânga nu au găsit încă un Matteo Renzi”; Nu știu dacă este adevărat, dar mărturisesc că, ca italian, m-am simțit mândru…).
Dar și în practică, încep să apară unele schimbări, aproape de neconceput chiar și în urmă cu un an. Am să menționez rapid câteva:
– Flexibilitate bugetară. Clauzele de flexibilitate sunt în Compact fiscal, dar majoritatea guvernelor, cu Germania în frunte, au exclus ferm aplicarea acesteia. Simona Bonafé își va aminti că întrebarea a fost în centrul, în Parlamentul European, a unei conferințe organizate de Președinția italiană în urmă cu doar un an. În raportul meu, am comparat instituțiile europene cu un judecător care, judecând un caz de omor, refuză să ia în considerare dacă sunt îndeplinite condițiile prealabile pentru autoapărare. Așa cum în codul penal există pedeapsa pentru omor, dar și scutirea de legitimă apărare, la fel și în Pactul Fiscal există clauze de flexibilitate, am spus atunci, și trebuie aplicate. Degeaba. Dar astăzi, clauzele sunt valabile, pentru noi, ca și pentru alte țări europene: reforme, investiții, migranți. Discutam ca merită. Pentru noi 10 sau 15 miliarde? Sunt mulți, sunt puțini? Sunt încă miliarde, nu moși.
regula de aur pentru investitii. Propunerea ei părea o blasfemie pentru urechile germanilor și nordicilor. Astăzi avem primele exemple ale acestora: nu sunt luate în considerare la compact fiscal contribuțiile financiare ale statelor la Fondul strategic al Planului Juncker și, de asemenea, mult mai important, cele pe care statele le vor plasa în platformele tematice sau regionale ale Planului, de exemplu în platforma pentru credit și garanții pentru IMM-urile italiene , și în aceea pentru finanțarea infrastructurilor italiene. Și mai este și clauza de investiție. Ce n'est qu'un debut? Da, dar un tabu a fost încălcat.
– Migranți și refugiați. Renzi a fost aproape singur, în urmă cu un an, care a susținut că este o problemă europeană, nu italiană. Astăzi, Angela Merkel se află pe aceleași poziții (și o face riscându-și popularitatea și chiar locul); iar în Europa se răspândește convingerea că gestionarea frontierelor externe ale Uniunii, precum și cea a primirii, identificării, recunoașterii și eventualei returnări a migranților și refugiaților ar trebui să fie sarcina și responsabilitatea comună a instituțiilor europene, nu a numai țările de graniță.
– Creștere și ocupare. De ani de zile, dar încă cu un an în urmă, creștere și locuri de muncă au făcut obiectul unor declarații majore de principii și recomandări către guvernele naționale de la Bruxelles, dar nimic mai mult; în timp ce pentru stabilitate (și deci pentru reducerea deficitului bugetar și a datoriei publice) au fost prevăzute obiective obligatorii, sancțiuni și controale. În urmă cu câteva zile, Consiliul a aprobat Planul de acțiune pentru uniunea pieței de capital care, nu numai că ridică „creșterea și ocuparea forței de muncă la priorități absolute pentru Uniune”, dar lansează un număr mare de intervenții și măsuri pentru finanțarea inovării, cercetării, capital de risc, infrastructură, investiții în afaceri. Vor fi implementate eficient și rapid? Sa speram.
Mai multe mi-aș putea aminti. Dar mă opresc aici. Nu fără a sublinia că toate acestea sunt schimbări declanșate de inițiativele guvernului italian. Dar aceste inițiative au avut succes doar dintr-un singur motiv: recuperarea cu succes a credibilității și autorității internaționale a țării noastre și a guvernului acesteia: cel mai important rezultat obținut pe partea europeană de către Renzi (și de Piercarlo Padoan); realizat gratie reformelor structurale efectuate si deciziei de a continua pe calea reformelor. Am experimentat asta în calitatea mea de președinte al Clubului Investitorilor pe termen lung, un fel de federație a marilor bănci de dezvoltare din țările G-20 (vorbesc despre instituții care au împreună active, adică investiții și împrumuturi, pentru 5 trilioane). dolari!). L-am văzut în ultimul meu an de președinție al Cassa depositi e prestiti, în care am încheiat acorduri de co-investiție în Italia pentru peste 6 miliarde de euro (investite de bănci străine în companii și infrastructuri italiene), în timp ce în toți anii anteriori nu am făcut-o. nici măcar nu semnează jumătate din ea. O văd în solicitările constante din partea fondurilor internaționale de consiliere și îndrumări cu privire la investiția în Italia.
Cu toate acestea, este nevoie de mult mai mult pentru a schimba Europa. Suntem abia la început. Dar acum Renzi și guvernul nostru sunt capabili să facă mai mult, evident, formând alianțele corespunzătoare. Chiar și cu Cameron, în a cărui scrisoare către instituțiile europene sunt puncte care pot fi împărtășite (mai ales în primele trei pagini).
Un program ambițios a fost deja definit cu Sandro Gozi. Totuși, permiteți-mi, în concluzie, să adaug sau să subliniez câteva schimbări structurale dificile, dar decisive asupra cărora sper că Matteo va dori să se angajeze.
1. Revizuirea Pactul de stabilitate. Nu este vorba despre anularea sau slăbirea lui, nici reducerea angajamentului la consolidare fiscala. Ceea ce este în neregulă este asfixia lui logica anuala: stabiliți obiective obligatorii an de an. Acest lucru este bun pentru cheltuielile curente, nu pentru investițiile publice, ale căror efecte pozitive (cum ar fi reformele structurale) pot fi măsurate de-a lungul anilor. Ce companie privată care are nevoie de investiții mari pentru a crește și a concura (cum au nevoie de ele toate statele europene), putând împrumuta finanțare pe piețe la o rată fixă de puțin peste 1% timp de 10 ani, nu ar face acest lucru și ai renunța investind in schimb? Este sacrosanț pentru noi să urmărim să nu împovărăm generațiile viitoare cu greutatea unei datorii publice insuportabile, dar și mai rău este să descarcăm asupra lor greutatea infrastructurilor dărâmate și învechite, a unei economii în declin sau stagnare, a unui șomaj devastator al tinerilor. ?
2. Finalizarea Piață unică: la originea construcției europene a existat ideea că pe o piață mare, concurența între toate companiile europene ar produce inovație, eficiență, competitivitate și creștere (și, marginal, „distrugere creativă”). Prin urmare, a fost necesar să se „echivaleze terenul de joc”, să se pună pe toți în situația de a concura pe picior de egalitate. Dar terenul de joc este acum orice altceva decât echitabil, având în vedere că o companie italiană care concurează pe piețele internaționale a plătit în medie, în ultimii ani, costuri mult mai mari decât concurenții săi, de ex. Germani: pentru energie (35%), pentru credit (200 puncte de bază), pentru logistică, pentru taxe birocratice și de asigurări sociale etc. Uniunea pieței de capital este un prim răspuns, dar avem nevoie și de uniunea energetică, de uniunea digitală și așa mai departe.
3. De asemenea, trebuie să ne întoarcem la origine în aplicarea lui interzicerea ajutorului de stat. Această interdicție era menită să împiedice un stat să egaleze condițiile de concurență și să le echilibreze din nou, creând condiții favorabile pentru întreprinderile sale: nimic mai puțin, dar nimic mai mult. Astăzi riscă să devină, în interpretările DG Concurență, un obstacol în calea oricărei politici industriale; și chiar la intervenții naționale virtuoase, care vizează reducerea dezavantajelor competitive, nu creșterea acestora.
4. Nu în ultimul rând. Economia europeană se află sub greutatea unei serii de reguli internaționale și europene care, în numele stabilității financiare, penalizează finanțarea investițiilor în afaceri, cercetării, inovației și infrastructurii. Noi reguli, la fel de penalizatoare pentru economia reală, vin de la Basel dar nu numai. Cei care le produc pretind că ignoră că relația dintre stabilitatea financiară și creștere este bidirecțională (nu există stabilitate financiară dacă un ciclu de recesiune sau stagnare este prelungit); și pretinde că ignoră că aceste reguli au efecte asimetrice: penalizează mult mai mult Europa (pentru că este mai centrată pe bancă și pentru că de obicei aplică regulile mai disciplinat) decât SUA, China sau India. Regulile sunt așadar, să fim clari, armele războaielor secolului XXI, care sunt din ce în ce mai (și) războaie financiare. Trebuie să revizuim aceste reguli, să armonizăm nevoile de finanțare a economiei reale și cele de stabilitate financiară: nevoi care sunt, la o privire mai atentă, convergente, neconflictuale.
Și este necesar ca factorii de decizie politică, la Bruxelles și la G20, să recapete în posesia rolului decizional al politicii. Alegerile politice nu depind de Comitetul de la Basel, IASB, EIOPA, tehnocrațiile de la Bruxelles, agențiile de rating. Ei aparțin unor guverne, alese democratic și responsabili, și unor instituții politice internaționale. Întărită de credibilitatea și autoritatea recuperate, Italia lui Renzi, cu aliații potriviți, trebuie – cred – să ducă și ea această bătălie. Va fi greu și lung. Dar o poate câștiga.”
