Oricine trecea luni trecută prin faţa sediului Unione Industriale din Torino, la începutul negocierilor pentru noul contract al Grupului Fiat, ar fi trebuit să se confrunte cu o situaţie destul de neobişnuită, chiar şi pentru relaţiile industriale anormale italiene. S-au înfruntat două grupuri de angajați Fiat, unul alcătuit din membri și militanți ai organizațiilor sindicale care au acceptat și au semnat acordurile de companie ale Pomigliano d'Arco și Mirafiori, celălalt format în principal din membri Cobas.
Cele două grupuri au fost separate și ținute la distanță de un cordon de poliție. Este prea ușor de observat că o lacerare atât de acută, cel puțin în ceea ce privește formele de viață sindicală, nu a fost înregistrată niciodată la Fiat, nici măcar în anii ’XNUMX extrem de grei, când fabrica era dominată de fundalul Frigului. Război. Aproape că nu există martori direcți ai acelor vremuri și acele evenimente și ecoul unei coliziuni frontale care a reflectat opoziția blocurilor SUA și URSS s-au stins de zeci de ani.
Așadar, în fața unei scene ca cea preluată de știrile de luni trecută, aproape că la prima vedere se scapă de neîncredere. Și atunci ne întrebăm cum s-ar fi putut întâmpla ca conflictul dintre Fiom-Cgil și celelalte sindicate să se radicalizeze în acest fel, atât de mult încât o posibilitate de conciliere apare puțin probabilă, poate cel puțin pe regulile confruntării, dacă nu. asupra liniilor directoare contractuale .
Prima observație pe care o impune situația actuală este că uniunea - și sufletul său industrial, care ar trebui să reprezinte expresia sa cea mai vie și dinamică - riscă să plătească conflictele care împart diversele componente cu un declin de natură să submineze fundamentele sale. O mișcare sindicală care nu se mai poate pune de acord cu nimic, începând cu proceduri, este condamnată să sufere o inevitabil pierdere de influență.
Continuând în acest ritm, reprezentarea muncitorilor în ansamblu va fi cea care nu va mai avea impact și va fi retrogradată într-o funcție marginală a vieții de fabrică. În ultimul an și jumătate, ceea ce s-a întâmplat în fabricile de automobile Fiat (și urmează să fie extins la restul Grupului) arată o contradicție incurabilă. Premisele sale, desigur, se întorc în istoria sindicală din ultimii douăzeci-treizeci de ani în care prilejele dezacordului au fost mult mai numeroase decât momentele de unitate.
Dar multă vreme criza latentă dintre organizații a fost ținută sub secret, cuprinsă într-un cadru care i-a permis să nu explodeze. Ulterior, schimbarea pe care Sergio Marchionne a imprimat-o prin alianța și fuziunea dintre Fiat și Chrysler a schimbat brusc lucrurile, introducând globalizarea în structura relațiilor industriale. Problema „colectabilitatii” angajamentelor contractuale a fost detonatorul.
Într-o întreprindere globală precum cea pe care Marchionne o construiește, spațiile pentru politici autonome în domeniul relațiilor industriale se micșorează mult, în timp ce predomină voința de omogenizare a organizării producției și, odată cu aceasta, a formelor care reglementează efectuarea muncii . Într-un astfel de cadru, compania negociază mai ușor cu un sindicat unic sau cel puțin unitar, capabil să impună respectarea deplină a acordurilor pe care le semnează. Acest lucru este puternic în conflict cu un pluralism sindical dezordonat precum cel italian.
Prin urmare, compania depune eforturi pentru a reglementa comportamentul reprezentanților lucrătorilor. Dar, după cum am văzut, Fiom-Cgil este ireductibilă la o politică care, în opinia sa, intră în conflict cu misiunea și statutul său de uniune de clasă. Prin urmare, consideră că nu poate semna niciun acord care să afecteze aceste caracteristici. Pe de altă parte, organizații precum Fim-Cisl și Uilm au acceptat schema contractuală corporativă, angajându-se să o recunoască de către lucrători.
În acest moment s-a ajuns la strângerea finală: acordul Fiat va fi un contract care preia nucleul contractelor Pomigliano d'Arco și Mirafiori cu unele ajustări. Cu toate acestea, noul contract introduce o schimbare radicală în reprezentarea internă. Acesta înlocuiește Rsu cu vechiul RSA, prevăzut inițial de Statutul Muncitorilor, care însă nu sunt aleși de angajații diferitelor fabrici, ci desemnați de organizațiile sindicale. În plus, fiecare sindicat care a semnat contractul va avea câte doi reprezentanți, indiferent de numărul membrilor. Fiom, care nu a semnat acordurile, va rămâne în schimb exclusă.
Disputa dintre sindicate a atins punctul culminant aici. Fiom denunță celelalte organizații, acuzându-le de corporativism și acuzându-le că acționează ca aripa înarmată a companiei. Pentru Fim și Uilm este Fiom-ul care se exclude, refuzând să recunoască contractele. Oricum se judecă povestea, este clar că a ajuns într-o fundătură. Dincolo de controversa vehementă a lui Fiom, problema reprezentării și a naturii ei rămâne efectiv deschisă. Sindicatele care au semnat acordurile Fiat nu se pot limita la a-și desemna reprezentanții fără trecere electorală.
Nu este de dorit o ediție sindicală a „Porcellum” care creează o castă de reprezentanți ai sindicatelor de firmă care să răspundă exclusiv secretariatelor organizațiilor din care s-au exprimat. În America, unde sindicatul este pe deplin responsabil pentru contractele pe care le semnează, există controale regulate ale alegerilor. Reprezentanții fabricii sunt legați de disciplina contractuală, dar sunt aleși de organe în care există o sensibilitate democratică adânc înrădăcinată. În climatul de confruntare predominant, sindicatele care au ales calea cooperării între companii nu trebuie să cedeze tentației de a-i recompensa pe cei mai loiali membri dându-le un mandat necontrolat de a reprezenta lucrătorii în companie.
După cum am văzut, compania a transferat efectiv conflictul celeilalte părți. Dar poate nici măcar nu poate rămâne complet indiferentă la problema reprezentării: dacă cere mai multă implicare de la angajați, o poate face cu condiția să aibă în față un interlocutor reprezentativ. În caz contrar, mâine riscă să se treacă în fața unei stări de dezafecție de natură să polueze climatul social din fabrică, care este deosebit de delicat atunci când se introduc schimbări organizaționale semnificative. Pe scurt, problema democrației sindicale rămâne pe masă, mai ales dacă vrem să dăm naștere unui nou curs în relațiile industriale.
