Moartea ambasadorului american în Libia Chris Stevens, care a avut loc la consulatul SUA din Benghazi în noaptea dintre 11 și 12 septembrie trecut, în ajunul numirii noului premier libian Abu Shagur, aruncă umbre noi și tulburătoare asupra tranziția politică a țării în urma plecării lui Gaddafi de pe scenă. În orașul simbol al luptei împotriva regimului Gaddafi – același în care Frația Musulmană a dat foc în trecut consulatului italian pentru a protesta împotriva tricoului anti-islam al Ligii de Nord Calderoli – o mulțime de protestatari din Ansar. Miliția Al-Sharia a atacat cu grenade și arme de foc consulatul SUA. Protestul a fost îndreptat împotriva filmului Innocence of Muslim, realizat de un israelo-american, Sam Bacile, susținut de pastorul american Terry Jones, cunoscut pentru că a ars în trecut câteva copii ale Coranului. Ambasadorul american ar fi murit din cauza inhalării fumului provocat de incendiu. Pe lângă Stevens, alte trei persoane și-au pierdut viața.
Acesta este un episod de o gravitate extremă, care modifică imaginea procesului democratic în desfășurare și evoluțiile sale viitoare și aduce în minte războiul de la Sirte din '86. Apoi, președintele american Roland Reagan a bombardat cazarma de la Tripoli unde se afla Gaddafi. Aceasta este, fără îndoială, o poveste proastă pentru președintele american Obama, care, după îmbrățișarea în 2009 a tinerilor musulmani reformiști ai universității Al Ahram, și-a concentrat apoi atenția asupra politicii interne și a Asiei, abandonând Europa și Orientul Mijlociu în fața soartei sale Orientul. . Acum orice se poate întâmpla și cursul evenimentelor va pune inevitabil relațiile dintre Italia și Libia din nou în joc.
Pare o viață în urmă și în schimb era abia 30 august 2010. Colonelul Muammar Gaddafi a aterizat la Ciampino, cu treizeci de cai berberi în remorcare, pentru a sărbători a doua aniversare a acordului de prietenie și cooperare italo-libian semnat cu „prietenul” Silvio Berlusconi (cel care, un an mai tarziu, isi va comenta moartea cu un indescifrabil «sic tranzit Gloria Mundi»). Totul părea să meargă bine. Italia, după ani de dus și înapoi, a avut fia platit in sfarsit pretul cerut de Tripoli (5 miliarde de dolari) pentru acel „mare gest” defide reconciliere esenţială pentru ştergerea trecutului colonial. În același timp, Roma a salutat investițiile libiene în Unicredit, Eni și Finemeccanica si a devenit un interlocutor privilegiat pentru toti lucratorii affars din Jamahiriya de pe malul nordic al Mediteranei, petrol și non-petrol, cu unele mai mult decât secrete apendice de afaceri paralele, despre care se vorbește mult, dar absolut de negăsit, inclusiv colonelul Gaddafi, prim-ministrul Berlusconi și poate și prim-ministrul Federației Ruse, Vladimir Putin. A fost stipulată o alianță pe cinema și televiziune dar mai ales pe managementul resurselor energetice (ceea ce ar fi iritat foarte mult Germania și Franța), Eni-Gazprom-Noc, în spatele căreia a strălucit în fundal o nouă rețea de putere supranațională (și personală) care a unit în aceeași soartă subiecți politici îndepărtați de istorie dar și mai mult de geografie. Un lider revoluționar anticolonial devenit despot, un teoretician premier populist al antipoliticii și al „partidului iubirii”, un fost agent KGB care a devenit o contrapondere esențială a noului naționalism în lupta dintre oligarhi din Rusia de astăzi.
Cu toate acestea, lăsând acordurile secrete, acel „sistem” de alianțe părea de neclintit. La 30 august 2010, acel „carusel” de cai arabi din cazarma Carabinieri Tor di Quinto din Roma (de!Directorul general al ENI, Paolo Scaroni, i-a dat lui Gaddafi doar o „pelerina”. lichidat) ar putea părea să fi culminat cu ani lungi de negocieri sub corturi în cazarma Bab el Azizia din Tripoli (bombardată de americani în 86) sau la Sirte, când Gaddafi și-a dat afară interlocutorii italieni, după așteptări interminabile, dându-le niște bătrâni și muscheta ruginită 91 din perioada colonială – o modalitate ca oricare alta de a sublinia rana ocupației italiene, ținută cu grijă deschisă de Jamhayiria pentru a alimenta un sentiment altfel inexistent de unitate națională între cele trei entități teritoriale diferite din Tripolitania, Cirenaica și Fezzan.
Se pare, cu doar o viață în urmă. De ce acum, la aproape un an după 20 octombrie 2011, data prinderii și morții Raisului, chiar și cele mai recente imagini atroce cu cadavrul său batjocorit de milițieni după capturarea sa la Sirte și-au pierdut mult din impactul lor emoțional. Toată lumea - forțe politice, observatori și societatea civilă libiană (sau orice se află în spatele acestei vagi defise ascunde în acea țară) - ei fac deja pariuri pe care va fi punctul de basculanță al formării noului guvern, ales democratic după 42 de ani de dictatură, și pe s!de care îi așteaptă pe cei 200 de parlamentari născuți de la alegerile din 7 iulie. Aceasta a fost o vară fierbinte de negocieri între cele mai reprezentative formațiuni politice - în special victoriosa (38 de locuri) Alianța Forțelor Naționale a liberalului Mahmud Jibril, posibil viitor prim-ministru, și lista Frăției Musulmane de Justiție și Reconstrucție - și cei 120 de deputați independenți care răspund la logici de apartenență tribală mai degrabă decât politică, adesea necunoscute chiar și liderilor marilor grupuri.
La o examinare mai atentă, contextul libian părea în anumite privințe indescifrabil !n de la primele mișcări ale noii insurgențe anti-Gaddafi înființată în primăvara anului 2011. Doar economia petrolului poate explica de ce revoluția libiană a fost absolut diferită de alte „Primăveri arabe”. la „Revoluția iasomiei” din Tunis și chiar mai mult la „Piața Tahrir” din Cairo. În acele realități, dictaturile lui Ben Ali și Hosni Mubarak au produs șiffefecte devastatoare asupra nivelului de trai al unor mari secţiuni ale societăţii. Nu a fost cazul în Libia, unde o economie centrată în întregime pe veniturile din petrol a reușit susține un sistem de bunăstare foarte generos. O aparentă stabilitate care ar fi putut induce în eroare, la fel cum l-a indus în eroare pe ministrul de externe italian al vremii, Franco Frattini, care în februarie 2011, când se aprindeau deja primele incendii în piețele arabe (absolut neînțeles sau subestimat de comunitatea internațională și mai ales din Franța și Statele Unite), într-un interviu pentru «Corriere della Sera» indicat tocmai în „modelul libian al lui Gaddafi” o soluție pentru noua conducere tunisiană și egipteană.
Desigur, tinerii libieni, s-a spus, au jucat un rol important. Oamenii rețelelor sociale din Tripoli, la fel ca deja în Tunis și Cairo, au considerat intolerabilă suspendarea democrației și libertății de către regim. Controversele postelectorale împotriva „Leoparzilor” vechilor elite, ridicate pentru prima dată la curtea lui Gaddafi și acum gata să se prezinte drept reformatori, ei revin și ei în ultimele zile, dar nu sunt de natură să reprezinte o amenințare serioasă la adresa procesului de reforme democratice în curs. Abia acum, cu noul guvern, se va putea începe să înțelegem despre ce este vorbaffefectiv vrea să devină Libia: dacă un mare Qatar care își apără petrolul (și venitul rezultat), affsigur pe Marea Mediterană și într-o relație privilegiată cu Uniunea Europeană și mai ales cu vechii prieteni-dușmani – adică italienii – sau ceva diferit, mai aproape de contextul geopolitic din Africa de Nord și Maghreb.
De altfel, relațiile politice și mai ales economice cu Italia vor depinde și de noile conotații pe care le va asuma noua Libie. În joc este viitorul investițiilor fiactive financiare prezente pe teritoriul nostru și atribuibile vechiului regim și fondului suveran libian, precum și reactivarea acelui acord Berlusconi-Gaddafi care a fost doar înghețat, dar nu anulat, de guvernul interimar. Cu toate acestea, este reconfortant să știi că atunci când Berlusconi i-a sărutat mâna lui Rais, nu toată lumea s-a înclinat în fața aceleiași logici. Nu doar repatriații din Libia care aveau un cont deschis la Gaddafi, dar și piloții Frecce Tricolori care în 2009 rifiutarono de effefectuați evoluțiile în Tripoli cu verdele Jamahiriya în loc de tricolor, precum și cu uFFIciali călare de carabinieri care, în august 2010, în Caserma D'Acquisto din Roma, nu au vrut să cânte împreună cu cavalerii berberi, cerând un carusel separat doar pentru ei. Cel puțin acuzația lui Pastrengo – numai asta – a rămas atunci în siguranță și inviolabilă.
Cumpărați cartea electronică de pe site-ul Amazon
