Este adevărat ceea ce prof. Fioramonti pentru a-și justifica demisia: un guvern care se definește progresist ar fi trebuit să ia în considerare investiția în capitalul uman, În cunoștințe în viitor. Dar s-ar fi putut face acest lucru punând mai multe taxe pe gustări și călătorii cu avionul? De ce nu a dus o luptă grea în guvern pentru a reduce cota de 100 sau așa-zisul venit de bază și a obține din acesta resurse substanțiale și treptat disponibile pe parcursul a cel puțin trei ani? De ce nu și-a cheltuit autoritatea pentru a angaja guvernul să suplimenteze finanțarea planificată cu o parte din economiile datorate scăderii spread-ului, dacă acest lucru s-ar întâmpla efectiv? De ce nu a încercat să califice și să cuantifice nevoile de resurse în fața opiniei publice în funcție de priorități, teritorii și termene rezonabile?
În realitate, acestea sunt întrebări care nu așteaptă un răspuns. Din fericire, povestea a cărei arhitect a fost Fioramonti a trecut deja și se va înțelege în următoarele câteva zile dacă a fost o mișcare de acoperire a unui design politic personal și, prin urmare, a unui act de iresponsabilitate instituțională aparent învelit în rațiuni de principiu.
În urma acestei aventuri a fost nominalizat Ministrul Universitatii si Cercetarii prof. Manfredi, Rector al prestigioasei Universități Federico II din Napoli. El, spre deosebire de prof. Fioramonti este perfect conștient că, acceptând numirea în funcția de ministru, își asumă imensa sarcină de a face față, pornind de la condițiile grele actuale, dezvoltării unui sector crucial precum cel al Universității și Cercetării. Nominalizarea ta a fost o alegere grozavă, la fel cum divizarea cu Școala este de asemenea importantă, deoarece permite o concentrare distinctă a angajamentului pe două părți de mare valoare.
Venind la universitate și cercetare, drumul de urmat după câteva luni de stagnare substanțială nu va fi ușor și, poate, vor exista mai multe așteptări de rezultate în opinia publică și în sector. În acest sens, trebuie recunoscut că toate forțele politice au acordat foarte puțină atenție acestui sector, mai ales în ultimul deceniu când, în fața schimbărilor de epocă începute în procesele productive și sociale, ar fi fost necesară instituie o actiune de interventie consistenta si specifica, cu viziune pe termen lung. Va fi acum posibil să deschidem un scenariu substanțial diferit? Actualul guvern cu siguranță nu a alocat resurse adecvate dar, în același timp, a arătat că nu ignoră existența problemei, declarând în mod explicit că nu a reușit să facă ceea ce era necesar (probabil din cauza constrângerilor interne ale diverselor tipuri) și a promis o „atenție” nedefinită pentru viitor. Va fi necesar să-l punem la încercare cu spirit constructiv!
apoi, s-ar putea spune că există ceva licărire, dar de fapt toate problemele de rezolvat rămân: subfinanțare persistentă, reducerea personalului didactic, scăderea numărului de înscrieri, recrutarea insuficientă a cercetătorilor, reducerea numărului de cercetători, scăderea relațiilor cu lumea industrială, exodul creierelor și puține reveniri din străinătate, pierderea competitivității cu alte țări în ceea ce privește formarea de noi competențe , … . Sarcinile care îl așteaptă pe noul șef al sectorului în cauză nu sunt așadar ușoare. Avem încredere că prof. Manfredi va fi inspirat de o viziune pe termen lung, care garantează o implementare graduală, dar sigură a intervențiilor. Dar pentru început, spre deosebire de ceea ce au făcut alții până acum, ar fi necesară o definiție clară și comună a liniilor directoare, care să însoțească intervențiile care să fie implementate treptat și să fie o referință pentru asigurarea echilibrată și necesară a resurselor. Rămânând la un nivel general, și fără a intra în meritele unor probleme specifice pe care ne imaginăm că vor fi abordate cu siguranță de noul ministru (cum ar fi: plan extraordinar pentru noi cercetători, burse care să garanteze accesul la studii la toate nivelurile, pregătirea polițiștilor). cercetare, trasee structurate pentru transferul produselor de cercetare și inovare de la laboratoarele universitare la țesutul companiilor, ...) un prim proiect de linii directoare ar putea lua în considerare:
– În cursul anului 2020, pentru a nu precipita în continuare situația grea și dramatică în care se află sectorul, ar trebui făcut totul, iar toate ajustările posibile care decurg din îmbunătățirea performanței economice și financiare ar trebui folosite pentru a crește în mod sensibil cantitatea de resurse disponibile pentru cele mai urgente chestiuni. În conștientizarea însă că disponibilitatea resurselor este o condiție necesară, dar nu suficientă. Poți cheltui bine sau prost și depinde foarte mult de scopurile, metodele și calendarul care caracterizează cheltuielile.
– Ar fi oportun să se declanșeze un proces amplu de reflecție și comparație la scară națională pentru a ajunge, sperăm, în toamna lui 2020, la convocare a Stari generale ale cunostintelor. Este o acțiune care, prin oportunități de analiză și elaborare de propuneri, trebuie să se caracterizeze printr-o puternică dimensiune politică și guvernamentală, menită să asigure că cultura, educația avansată, formarea deprinderilor, respectul pentru merit, sunt recunoscute în conștiința țara pentru rolul lor de forță motrice a progresului civil, social și economic.
– Statele Generale ar trebui să fie pregătite prin faze de reflecție și comparație promovate la scară regională și/sau interregională și ar trebui să își stabilească obiectivul:
a promova sisteme teritoriale integrate de formare și cercetare răspunderea nevoilor de schimbare economică și socială pe care țara trebuie să le dea astăzi;
b) stabilesc relații puternice între universități, cercetare, inovare și întreprinderi crearea condițiilor de bază pentru intrarea în principalele lanțuri valorice globale;
c) punerea în comun, cu toată rigoarea necesară, a numeroaselor specificități și excelențe. Nu poți face totul și peste tot;
d) crearea unui organism de coordonare care, în vederea atingerii obiectivului indicat, promovează utilizarea în comun a resurselor din diferite ministere și instituții (Infrastructură, Mediu, Dezvoltare Economică, Sănătate, Regiuni, Fonduri Europene…).
Toate acestea pot iniția în mod rezonabil un proces de aproximare semnificativă a procentului național al cheltuielilor pentru educație față de PIB față de media OCDE.
În orice caz, este o muncă grea care-l așteaptă pe profesorul Manfredi! Urările noastre de succes se aplică și numeroșilor tineri care așteaptă să fie puși în situația de a-și construi propriul viitor.
