Problema „supraviețuirii” evaziunii fiscale ridicată în urmă cu câteva săptămâni de viceministrul Economiei și Finanțelor Fassina nu este o problemă care poate fi ținută separată de cea a politicii de „austeritate” dictată de pactul fiscal european. Ca orice alt guvern din zona euro, cel italian este forțat să acționeze în marje din ce în ce mai înguste. Și în absența unui guvern european al economiei, pulberea de muniție a guvernelor naționale (chiar și cele de combatere a evaziunii fiscale) sunt umede.
Lăsând deoparte „bun venit între noi” adresată viceministrului de către o mișcare politică al cărei lider a fost condamnat definitiv pentru fraudă fiscală, cele mai critice intervenții au vizat mai ales să reamintească centralitatea a două aspecte esențiale: valoarea loialității fiscale și importanța unei distribuții mai echitabile a sarcinii fiscale. Totuși, nu mi se pare că întrebarea poate fi rezolvată aici. Corectarea unei probleme structurale a cărei pondere este estimată la aproximativ 20% din PIB necesită o strategie de perspectivă capabilă să reconcilieze obiectivul unei mai mari echități cu cel al creșterii ocupării forței de muncă.
De ani de zile, rapoartele despre economia subterană au atras o țară în care problema cu siguranță nu este aceea de a găsi un nou evasor, ci mai degrabă aceea de a contrasta un sistem care în unele sectoare a căpătat aspectul de normalitate. Pentru ca loialitatea fiscală să se impună ca o normă, aceasta trebuie să fie convenabilă și, totuși, sistemul fiscal italian rămâne, după cum a amintit Salvatore Padula, complex și arbitrar. Natura structurală a evaziunii are și o altă consecință îngrijorătoare: calculul rentabilității producătorilor individuali care activează în acele sectoare în care evaziunea este cel mai concentrată se bazează pe presupunerea evaziunii parțiale a obligațiilor fiscale. În condiții similare, regularizarea unui întreg sector cu industriile conexe ar avea consecințe asupra afacerilor și ocupării forței de muncă.
Strategia devine și mai complicată într-o economie stagnantă precum cea actuală. Din 2010, regulile fiscale europene au provocat o nouă prăbușire a cererii după căderea deja impetuoasă a recesiunii mondiale din 2008-09 și este plauzibil că scăderea veniturilor produsă de recesiune a crescut și mai mult ponderea muncii nedeclarate. Indiferent dacă ne place sau nu, eliminarea evaziunii fiscale dintr-o singură lovitură în sectoarele în care evaziunea fiscală a fost mult timp tolerată din culpă ar duce profitabilitatea sub zero și ar ajunge, de asemenea, să slăbească periculos consensul politic privind lupta împotriva evaziunii fiscale.
Poziția celor care preferă să închidă în continuare ochii față de o pondere a muncii nedeclarate care nu are egal în termeni absoluti în întreaga Uniune Europeană este cu siguranță dăunătoare. Dar este la fel de nefondat să se dorească să se bazeze pe lupta împotriva evaziunii fiscale pentru a relansa economia, pentru că nu este adevărat că distribuirea mai egală a sarcinii fiscale înseamnă stimularea automată a părții de țară care s-ar găsi în cele din urmă mai puțin hărțuite pentru a crea locuri de muncă. . O luptă eficientă împotriva evaziunii fiscale face ca distribuirea poverii fiscale să fie mai echitabilă, dar nu este capabilă să revigoreze economia.
În următoarele săptămâni vom discuta dacă să creștem TVA-ul la 22% de la 4 octombrie. Acest lucru echivalează cu scăderea a încă 4 miliarde de euro pe an din economiile totale ale italienilor. O ipoteză conservatoare indică faptul că aceasta ar duce la o scădere a PIB-ului cu încă o treime de punct. Dar să presupunem că în loc de majorarea TVA-ului a fost posibil să se reducă ponderea muncii nedeclarate și să se ridice veniturile fiscale cu XNUMX miliarde pe an. Operațiunea ar fi lăudabilă, dar conform conturilor naționale ar scădea tot atâtea resurse financiare din țară câte scăde majorarea TVA. Cu toate acestea, echitatea mai mare ar corespunde unei sarcini fiscale generale mai ridicate și pierderi suplimentare de locuri de muncă.
Pentru a preveni ca o operațiune de echitate fiscală să contribuie la întârzierea în continuare a recuperării, reducerea muncii nedeclarate ar trebui cel puțin să meargă mână în mână cu o reducere generalizată a cotelor de impozitare. Dar, și acesta este ideea, nici atunci nu ne puteam aștepta la beneficii macroeconomice majore. Este corect să redistribuim povara fiscală de la persoanele hărțuite obișnuite către cei care au scăpat de ea până acum, dar rămîne că totalul de euro de care dispune sectorul privat rămâne exact același: în orice caz insuficient pentru a susține redresarea.
Sensul acestui raționament este că lupta împotriva evaziunii fiscale nu trebuie confundată cu revigorarea veniturilor și a ocupării forței de muncă. Mai degrabă, este adevărat invers: pentru a face lupta împotriva evaziunii mai eficientă, este necesar să se acționeze simultan pe frontul relansării cererii, și deci al cifrei de afaceri a companiilor și al ocupării forței de muncă. Și asta ne aduce din nou la problema absenței unui guvernare Uniunea Europeană și iluzia că guvernele individuale au un spațiu de manevră pe care nu îl mai au.
Din punct de vedere macroeconomic, considerentele privind evaziunea de „supraviețuire” sunt așadar și mai amare și denunță blocajul aproape imposibil în care se află Italia. Austeritatea în statele individuale și lipsa unei politici comune de ocupare a forței de muncă amenință sustenabilitatea socială în Europa, pericol deja evocat de Mario Draghi. Și ține de Consiliul European să acționeze, recunoscând că este responsabilitatea Europei să garanteze sectorului privat resurse financiare suficiente pentru a genera o cerere globală capabilă să creeze locuri de muncă.
Pentru a realiza acest lucru, Europa trebuie să acorde prioritate inițiativelor coordonate care creează putere de cumpărare prin compensarea austerității naționale: proiecte de investiții publice concertate și/sau reduceri generale de impozite. De exemplu: o reducere la jumătate a TVA-ului în toate țările euro, însoțită de o emisiune echivalentă de de eurobonduri emise de cătreMecanismul european de stabilitate și garantat de BCE.
Odată ce locurile de muncă au fost distribuite, ar trebui să se acorde prioritate inițiativelor coordonate care urmăresc să facă sistemele fiscale mai puțin echitabile, cum ar fi cel italian, mai echitabile. Limitându-se la a se baza pe exporturi și, prin urmare, pe cererea creată în altă parte, Europa se condamnă la un rol subordonat în economia mondială, care se ciocnește de abundența resurselor de capital uman pe care o mai are (și poate nu pentru mult timp).
