La scurt timp după ora 27, miercuri, 17.00 noiembrie, în timp ce toată Italia era distrasă de afacerea Berlusconi din Senat, Guvernul a anunțat reforma Băncii Italiei. Această reformă este o mizerie colosală și va fi bine să o regândim cât mai curând.
Între timp, reforma băncii noastre centrale ar urma să fie implementată printr-un decret lege, adică un instrument pe care Constituția îl prevede în „cazurile extraordinare de necesitate și urgență”. Aceste cazuri nu apar aici, mai ales că ministrul autor al prevederii a declarat imediat că nu există nicio legătură directă cu nevoia de bani, sau mai bine zis să găsească o acoperire pentru desființarea celei de-a doua tranșe a IMU. Dar chiar dacă așa ar fi fost, în opinia mea, decretul-lege pentru această reformă ar fi părut la fel de neconstituțional, precum și nepotrivit.
A doua mizerie este aceea de a dori să facem din Bank of Italy o companie publică. Nu există nicio bancă centrală în lume a cărei guvernare să fie cea a companiei publice și motivul este chiar banal. Băncile centrale operează sub o prerogativă unică care le permite să realizeze profituri de semnior. Strâng fonduri emitând bani care nu sunt remunerați și angajează aceleași fonduri cu dobândă. Ei profită și de o poziție monopolistă care implică aproape întotdeauna operațiuni instituționale profitabile. Prin urmare, nu este logic, dar necesar ca aceste profituri să fie donate statelor înseși. Într-o companie publică, totuși, profiturile sunt distribuite acționarilor și directorilor. În această prevedere, vor fi distribuite acționarilor dividende proporționale cu 6% din noul capital, stabilit pe limita maximă a intervalului indicat de evaluare la 7,5 miliarde de euro.
Să rămânem cu evaluarea pe care și-a comandat-o Bankitalia (un proces deja nepotrivit în sine). Bilanțul său din 2012 evidențiază o avere netă de 23,5 miliarde de euro. Cui este vorba? Experții au stabilit că cea mai mare parte a profiturilor pe care Bankitalia le-a realizat până acum, dar nedistribuit, provine din domnie și, prin urmare, nu pot fi plătite acționarilor. Este o poziție ca oricare alta, dar să o considerăm corectă. Asta înseamnă că profiturile de „nesemniaj” corespund exclusiv celor 7,5 miliarde stabilite în decretul de miercuri. Aceste 7,5 miliarde sunt utilizate ca parte a unui complex de active financiare pe care Bankitalia le înregistrează în bilanţ pentru un total de 38,5 miliarde. Acestea sunt obligațiuni guvernamentale (aproape opt zecimi din total), acțiuni, ETF-uri și alte fonduri. Un randament de 6% este foarte îndrăzneț și, având în vedere preponderența obligațiunilor de stat, ar fi dificil de realizat; s-ar justifica doar cu locuri de muncă cu risc ridicat. Prin urmare, este foarte probabil ca randamentul să fie mai mic sau ca acel 6% să ajungă să fie extras din aceeași domnie care a fost exclusă din evaluare.
Nouă mizerie când vine vorba de problema independenței. Guvernul precizează în decret că obiectivul său este de a „asigura Băncii Italiei un model de guvernanță care să-i consolideze autonomia și independența”. Însă autonomia și independența față de guvern în ceea ce privește activitatea instituțională sunt „conditio sine qua non” de apartenență la sistemul european al băncilor centrale (principiu deja stabilit de actualul statut). Este, așadar, nevoie ca slabul guvern italian să-și adauge propriile sale? Autonomia și independența, pe de altă parte, nu au niciun motiv să existe în ceea ce privește guvernarea companiei. Unde scrie că Bankitalia ar trebui să fie o corporație „hrănită” de statul italian? Și că profiturile substanțiale pe care le obține datorită statutului său nu ar trebui să fie donate statului în loc să fie cultivate într-o mică grădină din spatele porților via Nazionale? În realitate, invențiile nu sunt necesare pentru guvernarea Bankitalia. Este suficient ca acesta să fie copiat textual din cel al celorlalte bănci centrale principale ale zonei euro (aș îndrăzni să propun Germania și Franța).
În ceea ce privește potențialii „membri”, modelul de guvernare prevăzut de acest decret este un organism la care participă „subiecții italieni și europeni”. Ce s-ar întâmpla dacă un „consorțiu” de subiecți „europeni” ar pune mâna pe majoritatea capitalului și, în virtutea unor decizii ce puteau fi confirmate de cine știe care instanță de justiție „europeană”, ar ajunge să preia bogatele averi a Băncii Italiei? Printre care, să nu uităm, se numără și aurul, care aparține italienilor chiar dacă aparține formal Băncii Italiei și nu mai este necesar pentru emiterea bancnotelor.
În sfârșit, ajungem la actualii acționari care, se spune, vor vedea consolidată baza de capital și deci posibilitatea de a acorda credit economiei. Economia are nevoie de mult mai mult (referire la proiectul Bankoro, de către mine și Alberto Quadrio Curzio, în „Il Sole24Ore” 5 septembrie 2013). Aici însă, după părerea mea, există două scenarii. Prima, BCE fiind de acord să ia în considerare reevaluarea cotelor Bankitalia ca o creștere a capitalului de reglementare; ne-am confrunta cu o nouă mizerie. De altfel, ilichiditatea substanțială a acestor unități, și deci imposibilitatea recunoașterii unui preț de piață pentru acestea, le plasează în „clasa 3” în ierarhia valorii juste; adică o clasă subprime. Daca ar trece prin cotele Bankitalia, atunci ar trece prin tot gunoaiele in care au investit bancile straine (nemtii din primul rand); deci nu este greu de prezis acordul lor la presupusul nou statut al băncii noastre centrale. În acest fel, concurenții băncilor noastre ar fi întăriți și mai mult. Al doilea scenariu este în schimb cel în care BCE, mai corect, refuză să accepte acea reevaluare ca active; și pentru că dacă trei experți părtinitori ar fi fost suficienți pentru a „impune” o estimare, băncile italiene ar fi rezolvat toate problemele creditelor lor neperformante…. În acest caz, nu s-ar schimba nimic în capacitatea de a acorda credit în Italia. Singurul rezultat „dobândit” ar fi apărarea unei corporații. Este corect cu atât de mulți dintre concetățenii noștri care se află în atâtea dificultăți?
