Nu mi se pare adevărat că pot vorbi despre fotbal (și nu despre muncă sau economie) cu un economist de muncă! Dar glumele la o parte, de unde a venit decizia ta de a aplica metode economice riguroase fotbalului?
Poate părea ciudat că un economist este interesat de fotbal. De fapt, sunt diverse motive pentru care alți economiști, înaintea mea, s-au dedicat studierii acestui sport, deși din punct de vedere industrial are o importanță relativ marginală. Motivul principal este că fotbalul catalizează una dintre cele mai rare resurse din lume, și anume atenția umană, și acum puține alte lucruri o fac atât de bine. În era Internetului suntem bombardați constant cu tot felul de mesaje, având acces la nenumărate surse de informații.
În această pădure de stimuli, fotbalul reușește să exercite un apel puternic, atrăgând atenția multor indivizi. Voi menționa doar un fapt: finala Cupei Mondiale din 2010 a fost urmată de aproximativ 200 de milioane de oameni în 700 de țări. Este o resursă pe care alte activități umane pur și simplu nu o pot cataliza. Poate pentru că fotbalul trezește în noi instincte primordiale, rivalități adormite: adevărul este că fotbalul captează atenția omului și, ca atare, merită o mare atenție din partea celor care, ca și economistul, studiază alocarea resurselor limitate. (...)
Înainte de a mă scufunda în povestea evenimentelor de la Calciopoli, aș dori să vă întreb de unde a venit ideea de a aplica instrumente economice acelor evenimente.
În iunie 2006 așteptam cu toții să înceapă Cupa Mondială, când au început să sosească primele dezvăluiri despre telefoanele dintre Luciano Moggi și câțiva arbitri din Serie A.
Anchetatorii au interceptat telefoanele unor manageri în timpul unei investigații privind utilizarea dopajului în Juventus. Aceștia au descoperit că directorul general al Juve, Luciano Moggi, a exercitat presiuni asupra arbitrilor, oficialilor federației și jurnaliştilor, în ajunul meciurilor decisive ale lui Juventus însăși sau ale unora dintre rivalii săi. La acea vreme arbitrii erau selectați de o echipă de foști arbitri numită „desemnatori”, cu care Moggi obișnuia să țină lungi conversații telefonice, deși acest lucru era interzis în mod expres de regulamentul federației. Ancheta a fost extinsă imediat la toți desemnatorii și managerii care i-au chemat cu încălcarea regulilor federale. Pe vremea aceea citeam o lucrare de Steve Levitt (cunoscut pentru ciudatenia sa) care ar putea identifica examenele școlare trucate analizând abaterile de la o distribuție tipică a notelor.
Unii au denigrat aceste tehnici drept „economia imaginației” pentru că fac inferențe despre fenomene care nu pot fi observate. Dar metoda s-a dovedit adesea a fi foarte eficientă în raportarea posibilelor episoade de corupție; în cazul nostru, am avut avantajul de a ști din interceptări ce meciuri au fost manipulate. În acel moment începusem să colectez date despre productivitatea jucătorilor de fotbal. Caracteristica fundamentală a datelor din sport (un caz rar pe piața muncii) este de fapt că permit măsurarea productivității jucătorilor de fotbal cu relativă precizie: prin diverși indicatori, precum numărul de goluri și cornere, faulturi comise și suferite. , precum și salvari, penalizări și kilometri parcurși, este posibil să avem o estimare destul de precisă a cât poate „produce” fiecare jucător în parte.
Ei bine, când au ieșit la iveală primele episoade din Calciopoli, am întrebat o Battista Severgnini, cu care culegeam aceste date despre productivitatea jucătorilor de fotbal, dacă nu ne puteam îndrepta eforturile asupra analizei acestor episoade de corupție care începeau să iasă la suprafață. Așa că am decis să analizăm metodic cazul Calciopoli, încercând să înțelegem cât de răspândită este corupția în fotbalul italian.
Și am descoperit niște lucruri foarte interesante. Această investigație ne-a permis să înțelegem că modul în care au fost modificate rezultatele meciurilor a fost foarte subtil: arbitrii nu erau plătiți, dar s-a exercitat o presiune foarte puternică asupra lor atunci când se aflau într-o fază deosebit de delicată a carierei, așteptând să fi promovat la statutul de arbitri internaţionali. Confruntați cu alternativa de a lucra cu manageri lipsiți de principii sau de a nu face saltul în carieră, unii arbitri (care s-au întâmplat să fie în acea funcție) au ales prima variantă. Studiile noastre arată că tocmai arbitrii aflați în această etapă crucială a carierei sunt cei care au fost implicați în meciurile investigate. Dar pentru a aprecia meritele acestor analize, este necesar să înțelegem cum a funcționat sistemul de corupție care se cristalizase în jurul arbitrilor în anii premergători exploziei de la Calciopoli.
(…) Ce concluzii se pot trage despre fotbalul italian din analiza ta asupra evenimentelor de la Calciopoli?
Aș indica două. În primul rând, în Italia, competiția de fotbal este distorsionată de preeminența puterea mass-media, care afectează puterea sportivă și economică și îi distorsionează dinamica. În al doilea rând, cei care trebuiau să reglementeze sistemul, adică triada care a selectat arbitrii, și arbitrii înșiși, au fost capturați sistematic de cei care trebuiau reglementați. Pentru a încerca să remedieze această problemă specifică, este necesar să se intervină asupra stimulentelor carierei de arbitraj și să se sporească în continuare onorariile fixe. Mai presus de toate, este necesar ca o autoritate din afara lumii fotbalului să monitorizeze activitatea oficialilor de meci și să le evalueze performanța. Unul dintre defectele fotbalului nostru a fost (și este) lipsa jucătorilor adecvați controale externe. (...)
Ce trebuie făcut pentru a preveni noua Calciopoli să se repete în viitor?
Este una dintre întrebările care ne-au ghidat analiza. Din punct de vedere normativ, rezultatele noastre sugerează că pentru a reduce riscul de noi Calciopoli este necesar monitorizează îndeaproape comportamentul arbitrilor, în special cei care trec printr-o etapă crucială în carieră. Mai general, servește mai mult transparenţă în cel puțin trei domenii: în primul rând, în deciziile referitoare la atribuirea meciurilor către arbitri; în al doilea rând în Promovarea a acestuia din urmă la rang internaţional; în al treilea rând, în evaluările oficiale ale performanță a arbitrilor. Îmbunătățirea sistemului lor de compensare poate servi la descurajarea folosirii arbitrilor de meci pentru a manipula meciurile. (...)
A cui este responsabilitatea implementării acestor reforme?
Puțin către federație, puțin către guvern. Dar este o sarcină ingrată și, cel puțin pe termen scurt, nepopulară, pentru că în Italia echipele de fotbal, pe lângă faptul că sunt prea popular pentru a eșua, sunt instituții sacre de care nimeni nu le poate atinge, unde predomină parohialismul prin definiție. Politica trebuie să-și lege mâna ca Ulise, pentru că ceea ce este nevoie nu sunt ajustări minime, ci reforme și intervenții care reduc drastic numărul de echipe, obligându-i pe cei care nu sunt în măsură să prezinte un buget serios să a inchide usile. Din nou, ar trebui radia pe viață cei care au săvârșit fapte ilegale și cei care le-au dat acoperire. Poate avem nevoie de unul guvernare tehnică și în fotbal să facă aceste lucruri. Nu trebuie să uităm că pe lângă binele public (fotbalul) trebuie să protejăm publicul suporterilor.
Da, iar actuala guvernare a fotbalului nu le ia în considerare deloc. Avem nevoie de figuri care să reprezinte cu adevărat interesele fanilor fotbalului. Avem nevoie de un card de „fan bun”: nu mai vorbesc de cardul de fan introdus de fostul ministru Maroni, care s-a dovedit în curând a fi un fel de card pentru grupuri organizate; ci a unui card pentru suporterii individuali care merg linistiti pe stadion (cum ar fi cardul de fidelitate propus de ministrul Cancellieri). Această piesă ar trebui să permită suporterilor să-și aleagă pe ai lor reprezentanți în structurile de guvernare a fotbalului care trebuie să asigure respectarea regulilor sportive.
Pentru că este adevărat, după cum se spune uneori, că indivizii pot vota oricând cu picioarele, în acest caz încetând să mai meargă pe stadion sau nemaivăzând meciurile la televizor, dar e bine să-și facă și ei vocea auzită. . Un studiu econometric recent al lui Babatunde Buraimo, Giuseppe Migli și Rob Simmons (cu titlul elocvent Corrupția nu plătește) arată că după Calciopoli echipele care fuseseră implicate în episoade de corupție au suferit pierderi substanțiale de spectatori pe stadion. Din păcate, dezamăgirea spectatorilor care încetează să meargă pe stadion riscă să treacă neobservată, deoarece veniturile de pe stadion ocupă o mică parte din cifra de afaceri a echipelor italiene. Dacă am forța cluburile de fotbal să aibă bugete mai transparente, împingându-le să reducă ponderea drepturilor de televiziune, chiar și reacțiile spectatorilor la corupție ar servi drept dispozitiv disciplinar: în acel moment cluburile ar plăti prețul. Mergând în această direcție, a avea bilete mai scumpe ar fi un preț care merită plătit.
