De asemenea, poate fi adevărat că a nu te răzgândi niciodată este o prostie, dar atunci când schimbările de opinie sunt abrupte și radicale, ele lasă întotdeauna o oarecare perplexitate. Și ceea ce Bill Emmott, fostul director al Economist, a scris despre Silvio Berlusconi în ultimele zile este cu siguranță o surpriză.
Emmott, care este un cunoscut jurnalist și scriitor britanic, a devenit celebru și în Italia pentru coperta ireverentă pe care a publicat-o în The Economist în 2001 și care s-a intitulat „De ce Silvio Berlusconi este incapabil să conducă Italia”. Acum, în mod surprinzător, Emmott avertizează: „Ar putea Berlusconi să ajungă să fie salvatorul politic al Italiei? Nu o excludeți.” Pe scurt, Berlusconi de la „inapt” la „potrivit”. Dar de ce vreodată?
Frumusețea este că scrisul lui Emmott poartă un titlu care ar sugera contrariul și este vag ironic: „The Bunga Bunga Party returns to Italy”. În realitate, raționamentul lui Emmott nu este cu totul lipsit de temei, chiar dacă va stârni discuții, așa cum s-a întâmplat acum câteva săptămâni când Eugenio Scalfari a susținut că între Berlusconi și Di Maio l-ar fi aruncat pe liderul celor Cinci Stele din turn și l-ar fi salvat pe fost Cavaler.
Fostul director al Economist explică într-un interviu acordat Corriere della Sera: „Nu m-am răzgândit. Berlusconi rămâne inadecvat pentru a conduce Italia. Dar el ar putea juca un rol esențial în formarea unei coaliții centriste capabile să împiedice M5S sau Lega să fie forța motrice în formarea noului guvern și el va fi cel care se va prezenta ca un salvator politic. Nu spun că este un lucru bun. Dar Berlusconi nu poate deveni premier și va fi o manevră în culise și tocmai în acel rol trebuie să-l evaluăm și în acel rol nu cred că poate fi atât de negativ” pentru că „pozițiile lui sunt mai moderate decât ale lui. Salvini și Di Maio”. chiar dacă una este să te proclami o barieră în fața populismului grillino și alta este să fii așa în practică.
Cu alte cuvinte, Europa nu speră în Berlusconi, ci „speră într-o coaliție centristă moderată sau într-o coaliție mare” în care Berlusconi să poată juca un rol decisiv și pentru aceasta „spera ca Forza Italia să iasă mai puternică din martie. votul Ligii” de Salvini.
Toate adevărate și toate rezonabile, dar în două condiții. Prima este cea indicată la acea vreme de Scalfari și anume că Berlusconi, după ce a eșuat de trei ori în experiențele sale anterioare guvernamentale și a fost îndepărtat de la Palazzo Chigi în 2011, în urma unei crize dramatice a răspândirii, este într-adevăr capabil să descarce sau măcar să neutralizeze linia antieuropeană și uneori rasistă a Ligii după alegeri. Faptul că liderul Forza Italia refuză să semneze un pact obligatoriu cu Salvini privind viitoarele alianțe anti-PD poate fi un semn bun care așteaptă însă contra-dovezi, care vor depinde în mod firesc de rezultatele electorale.
A doua condiție pentru reabilitarea politică a lui Berlusconi, net de pendintele sale judiciare, este să se bazeze prea mult pe promisiunile sale marinare care, după alegeri, devin mereu greu de dezamorsat. Dar, din acest punct de vedere, programul său, dincolo de contradicția evidentă cu linia anti-europeană și anti-euro a Ligii, are în vedere obiective care, dacă s-ar traduce în măsuri guvernamentale, ar exploda imediat conturile statului și datoria publică. Este adevărat că în campania electorală se adună o sută de propuneri hilare pe zi și niciun partid politic nu este scutit de ele decât impozitul unic, venitul de demnitate, creșterea pensiilor și alte trucuri de genul, plecând de la intenție. desființarea legii Fornero (cost: 350 de miliarde de euro de acum până în 2060) pe care Berlusconi o promite alegătorilor fără a-și face griji cu privire la acoperirea financiară îi poate încânta pe naivi și strânge voturi dar, după cum știe bine fostul Cav, guvernarea este o altă poveste.
