Vestea s-a răspândit de mass media a recentului acord încheiat între Cassa Centrale Banca și Iccrea Banca – ambele în fruntea celor două grupuri bancare cooperatiste constituite în urma adoptării Legii nr. 49 din 2016 - cu privire la problema retragerii băncilor mutuale aderente la primul grup și care participă la capitalul celui de-al doilea grup marchează o nouă etapă în „povestea ciudată” a băncilor cooperative de credit.
De fapt, acest acord pune capăt „querellei” în problema care a apărut între CCB-urile care s-au alăturat grupului Trentino și Iccrea Banca, cărora li se solicitase rambursarea acțiunilor pe care le dețineau în capitalul social al acesteia din urmă. Prin urmare, „materia litigiului” ca bază pentru unele proceduri de arbitraj activate de aceste BCC pentru a constata existența drepturilor relative a încetat. Dacă, pe de o parte, acest epilog al poveștii conduce la o evaluare pozitivă a soluționării pașnice a litigiilor care ar fi putut spori climatul de tensiune deja existent în cadrul categoriei, el reprezintă și o oportunitate pierdută de a ajunge la un control judiciar asupra „deținerea constituțională” a reformei din 2016.
O atenție deosebită se acordă faptului că, odată cu încetarea procedurii arbitrale menționate mai sus, este posibil ca băncile cooperatiste să obțină de la Colegiile de Arbitraj o pronunțare (și o eventuală sesizare la judecătorul de drept) cu privire la legitimitatea constituțională a reformei din 2016, întrebare ridicată în fața unuia dintre Completele de judecată menționate mai sus în cursul constituirii acestuia.
Aceasta, atât cu referire specifică la excluderile dreptului de retragere stabilite de art. 2, alin.1, din legea 49/2016 pentru băncile mutuale participante la societatea-mamă și pentru membrii băncilor mutuale participante, în legătură cu modificările statutare (ale societății-mamă și ale băncilor mutuale individuale) pregătitoare și necesare pentru activarea grupului, limitări necondiționate deja criticate în doctrină (Sacco Ginevri) și că nu par în concordanță cu indicațiile pe care însăși Curtea Constituțională le-a stabilit in sentinta nr. 99/2018 într-o materie similară; și, mai general, cu referire la conținutul de ansamblu al legislației în cauză care, potrivit vocilor autorizate (Onida, Capriglione), este antitetică și contrară principiilor „mutualității cooperatiste” protejate constituțional.
Cu alte cuvinte, BCC - oricât de mult se pot considera satisfăcuți în urma recunoașterii cererilor lor economice - au pierdut, la o analiză mai atentă, o oportunitate favorabilă să-și afirme cererile de revizuire a unei legi care, conform tezelor raportate și după un sentiment comun dintre aceștia (poate mult mai răspândit decât se manifestă de fapt în mediile instituționale), le afectează negativ esența de „bănci mutuale”, încălcând în același timp timp principii fundamentale consacrate în Carta Constituţională: de la libertatea de asociere la cea de iniţiativă economică.
Am subliniat deja în altă parte, comentând evenimentele legate de intervenția Casei Centrale Banca în salvarea Carige (și propunerea de asumare a controlului asupra lui Carige), că, în opinia mea, chiar dacă în timp, atât ipoteza, cât și reforma din 2016 duce la o eterogenitate a grupului, care s-a născut ca o „cooperativă” și s-a transformat într-o „lucrativă”, realizând astfel, chiar și pentru BCC-urile individuale, dacă nu o abandonare substanțială a scopului reciproc, o marginalizare a acestuia, absorbită și anulată prin exercitarea, de către societatea-mamă și grupul în ansamblu, a unei activități economice care vizează în scop de profit.
Așadar, motivele care ar fi justificat în această perspectivă, și în raport cu vocile autoritare menționate mai sus, sunt evidente o intervenție a Curții, satisfacând astfel nevoia simțită de a arunca o lumină definitivă asupra unei realități normative care, pentru mulți, a elaborat un plan strategic de reformă care, dincolo de petițiile de principiu, în termeni concreti nu pare să se bazeze pe scopuri compatibile cu cele de ajutor reciproc și cu sprijin pentru dezvoltarea piețelor locale.
Înfruntând riscul unei critici menite să recunoască în cuvintele mele intenția de a propune o construcție bazată pe teoria conspirației, dar mângâiată de zicala că „A gândi rău te face să păcătuiești, dar uneori ghiciți”, nu am chef să exclud că deznodământul fericit al soluționării binevoitoare obținute în cadrul procedurii arbitrale menționate mai sus este justificat și în comun INTERESSE a celor două societăţi-mamă pentru a evita o examinare de către Judecătorul de Legi a disciplinei care justifică existenţa acesteia. Acest interes, ar fi putut acționa din catalizator în căutarea unei forme de conciliere a litigiilor arbitrale aflate în derulare.
Tot ceea ce, în ciuda angajamentului consecvent asumat de Iccrea Banca să plătească peste două sute de milioane pentru răscumpărarea acțiunilor (net de elemente compensate), datorie a cărei îndeplinire împovărătoare, dacă pe de o parte, a fost întinsă pe o perioadă îndelungată de timp (făcând, probabil, necesar, după cum indică specialitatea presa, de asemenea recursul la intervenții ale creditorilor din afara categoriei), de altfel, au pus, în esență, salvarea Carige în detrimentul întregului sistem cooperativ (și nu numai al Cassa Centrale Banca).
Soluția identificată pare cu siguranță a fi în concordanță cu liniile directoare ale Organismului de Supraveghere care - pentru a garanta sistemul de eventuale perturbări care ar putea submina echilibrul – a acordat întotdeauna prioritate obiectivului unei „coexistențe pașnice” între membrii categoriei.
Evident, conștientizarea ireversibilitatea mutației sistemului CCB, de însăși Autoritatea de Supraveghere solicitată la începutul actualului deceniu cu cererea de „autoreformă” a membrilor acestui sector bancar.
Cu toate acestea, nu poate fi trecut cu vederea faptul că unele aspecte ale disciplinei, mai mult decât altele, merită o reflecție și poate chiar o intervenție de reglementare corectivă (cum ar fi cea care a dus la posibilitatea ca grupul provincial din Trento și Bolzano să adopte schema IPS, într-adevăr decât cel al grupului bancar cooperativ); în primul rând disciplina de ieşire de către grup, ale cărui condiții (fără îndoieli cu privire la legitimitatea lor) o fac substanțial imposibil de fezabil, chiar și în cazurile în care nivelul de conflict între societatea-mamă și unele bănci membre a atins cote periculoase. Dincolo de exercițiul de suasiunea morală sau intervenții autoritare ale companiei-mamă asupra CCB-urilor recalcitrante, ar putea fi însăși Autoritatea de Supraveghere care are arme contondente dacă cea mai bună soluție ar fi un „divorț consensual”.
Între timp, singura garanție este că Autoritatea este veghe paznic respectarea corectă, de către societatea-mamă desemnată, a ghidurilor de aplicare a prevederilor disciplinare care definesc domeniile intervențiilor aferente; evitându-se ca, într-o amăgire nedorită de omnipotență - care nici măcar nu are la bază dreptul de proprietate, ci într-o misiune pe care legea a încredințat-o pe bază contractuală societății-mamă - să fie sacrificată autonomia managerială a băncilor de credit cooperative individuale. , având în vedere urmărirea unor interese care pot avea puțin sau deloc de-a face cu scopurile comune inițiale ale categoriei.
