Îndepărtați iluziile cultivate de atât de mulți politicieni și de niște profesori averos keynesieni, de a putea ieși din criză prin pârghie pe creșterea deficitului bugetar, guvernatorul Băncii Italiei a oferit o rețetă bazată pe doi piloni: reforme pentru a limita chiriile care pândesc în multe sectoare publice și private ale societății noastre și întărirea băncilor pentru a redeschide canalele de credit prin creșterea cantității și reducerea costului acestuia. Este adevărat că multe reforme pot dura mult până să dea rezultate concrete, dar lansarea lor în cadrul unui program cu obiective precise și cu căi clare și credibile ar avea efecte pozitive asupra așteptărilor întreprinderilor și ale cetățenilor, stimulând astfel investițiile și consumul în partea reținută în prezent de frică din cauza incertitudinii extreme cu privire la viitor.
Ignazio Visco nu a ezitat în Considerațiile sale finale să abordeze problemele politice, chiar dacă nu a intrat niciodată în polemici directe cu un partid sau altul sau cu Guvernul în ansamblu. Mai întâi a încercat să se concentreze originile și responsabilitățile actualei crize lungi. Acestea se regăsesc în întârzierile cu care guvernele, dar și cetățenii italieni, au luat act de schimbările profunde care au avut loc în scenariul internațional în ultimii 25 de ani, refuzând să ne adapteze sistemul, de la instituții la bunăstare, de la piața muncii la educație, la nevoia de a profita de oportunitățile pe care globalizarea ne-ar fi putut oferi. Iar sacrificiile pe care trebuia să le suportăm au fost cu atât mai puternice cu cât întârzierile acumulate au fost mai mari. Echilibrul atins în final în finanțele publice este o bază pe care trebuie să o păstrăm și care poate fi un bun punct de pârghie pentru a relua o cale de dezvoltare durabilă. în plus Visco a vrut să menționeze două cifre care singure sunt suficiente pentru a ilustra greșelile și întârzierile noastre: între 1997 și 2007 (înainte de izbucnirea crizei) cheltuielile noastre publice nete de dobândă au crescut de la 41% la 43% din PIB, în timp ce în aceeași perioadă aceeași rată pentru Germania a scăzut cu patru puncte până la puțin sub 41%. În al doilea rând, Guvernatorul a ținut să clarifice că, conform estimărilor biroului lor de studii, înăsprirea fiscală de anul trecut, care a fost de o intensitate considerabilă, a provocat o pierdere de aproximativ un punct din PIB, în timp ce două puncte s-au pierdut din cauza crizei puternice a creditului din cauza pierderii încrederii în datoria noastră publică.
Dacă nu se poate crește deficitul, și pentru a evita frustrarea primei scări de încredere pe care ne-o acordă piețele, asta nu înseamnă că nu pot fi întreprinse multe acțiuni de recompunere a cheltuielilor publice în favoarea celei mai productive, de a iniția o reducere a impozitelor începând de la cele pe muncă și producție, de a îmbunătăți condițiile companiilor printr-o extindere a plăților de către administrațiile publice (dacă nu trebuie să afecteze regulile stricte ale cheltuielilor administrațiilor publice) noi datorii de același tip), să utilizeze pe deplin instrumentele și concesiunile deja existente pentru intrarea și permanența în lumea muncii. Despre acesta din urmă Guvernatorul nu pare deosebit de favorabil ipotezei unei „stafete” între bătrâni și tineri în locurile de muncă actuale, întrucât în opinia sa ceea ce are nevoie economia noastră este o realocare a capitalului și a resurselor de muncă către noi afaceri și nu atât menținerea în viață a proceselor care părăsesc piața. Cât despre măsurile de reducere a taxelor, Visco a răspuns punctual celor din PDL care susțin teza ridicola că reducerea IMU ar stimula cererea internă. „Siguranța măsurilor fiscale (chiar dacă vor fi luate treptat), poate afecta așteptările și, prin urmare, cererea, mai mult și mai bine decât ameliorarea imediată, dar de durabilitate incertă”.
Un spațiu mare i-a fost alocat prin Raportul Guvernatorului băncilor și nevoia de a normaliza fluxul de creditare către întreprinderi. Băncile italiene nu sunt la originea crizei actuale dar au suferit repercusiunile în primul rând ale dificultăților datoriilor suverane, apoi ale crizei multor companii, în special a celor mici, care au crescut creditele neperformante și substandard. Situația s-a îmbunătățit și datorită intervențiilor BCE, dar dificultățile nu au fost încă depășite complet. Pentru îmbunătățirea situației companiilor, pe lângă plățile facturilor de către AP, se poate extinde imediat fondul central de garantare, precum și favorizarea accesului direct al companiilor pe piața de capital. Dar băncile și acționarii lor vor trebui totuși să muncească din greu pentru a restabili un flux adecvat de venituri, reducând costurile și satisfacând orice nevoie de capital nou, în timp ce întreprinderile trebuie să se deschidă mai mult către piața de capital, iar antreprenorii nu se pot limita la a se baza pe sprijinul public, ci trebuie să investească și propriile resurse, dacă este necesar.
Dar în Considerațiile lui Visco lipsesc unele teme: utilizarea Mecanismului european de stabilitate pentru recapitalizarea directă a băncilor care este menționată doar în trecere și, mai ales, nu se vorbește niciodată de privatizări și, mai general, de problema accelerării scăderii datoriei publice care este acum considerată, împreună cu dezechilibrele din cheltuielile publice, adevărata frână a economiei italiene. Sunt cu siguranță probleme spinoase, dar având în vedere importanța pe care Guvernatorul a acordat-o credibilității și efectele pozitive pe care o schimbare a așteptărilor le poate avea imediat asupra economiei reale, un program bine structurat și credibil de privatizări și vânzare de bunuri imobiliare publice ar avea un efect foarte pozitiv în consolidarea îmbunătățirii climatului de opinie din partea investitorilor din întreaga lume față de țara noastră.
În concluzie, Visco se adresează politicienilor. Pe de o parte, el pare să înțeleagă necazurile lor, deoarece nu sunt în măsură să împace interesele particulare ale grupurilor alegătorilor lor cu interesele generale ale întregii comunități, dar, pe de altă parte, îi stimulează să facă această sinteză, încercând să explice tuturor că nimic nu se construiește pe apărarea câștigurilor de poziție sau pe protejarea unor interese particulare. „Intervenții și stimuli bine concepute, chiar dacă au scopul de a transforma țara pe o perioadă lungă de timp, vor produce încrederea de care au nevoie cetățenii pentru a decide că merită deja să se angajeze, să lucreze și să investească astăzi.” Întrebarea este atunci: marea noastră coaliție guvernamentală va putea să realizeze, pe termen scurt, acele reforme fundamentale de care țara are mare nevoie, sau se va limita la a căuta compromisuri descendente între nevoile electorale ale partidelor care o alcătuiesc?
