Dezbaterea asupra regulilor care au transpus Directiva comunitară privind bail-in, adică mecanismul de care dispune fiecare stat membru de intervenție pentru a gestiona situațiile de faliment sau risc de faliment al unei bănci, se trece progresiv de la un plan pur tehnico-financiar la unul mai pur legal-constituţional. Acest lucru, care ar fi trebuit să aibă, de la bun început, o demnitate egală în a putea verifica compatibilitatea măsurilor implementate cu principiile fondatoare ale sistemului de drept al țării noastre.
Pentru a spune adevărul, Banca Italiei, în același timp cu implementarea sa, pusese problema dacă Directiva 2014/59/UE, așa-numita „Directiva de recapire interna”, în partea în care afectează investitorii care la momentul achiziționării obligațiunilor subordonate, nu putea, în niciun fel, să cunoască riscurile inerente acestor instrumente, a fost sau nu contrar art. 47 din Constituție. Cu toate acestea, însăși Banca Italiei a ajuns la concluzia că, în ceea ce privește aplicabilitatea bail-in-ului, chiar și la instrumentele aflate deja în circulație, evaluările de constituționalitate sunt „evident” de responsabilitatea Curții Constituționale. Au trecut câteva luni de atunci dar, între timp, nu a fost depusă nicio contestație și, prin urmare, Curtea Supremă nu a avut ocazia să se exprime.
Merită să facem un pas înapoi pentru a înțelege cum aceste măsuri, dintr-un domeniu de evaluare și analiză în rândul insiderului, făcându-și drum prin instituțiile comunitare, s-au transformat într-o directivă europeană. Lansarea salvarilor multiple – realizate în detrimentul bugetelor publice prin utilizarea efectului de levier fiscal – a sistemelor bancare din nordul Europei, poluate cu derivate, datează din 2010. Acestea au generat, mai ales în arena politică, necesitatea și urgența de a identifica soluții alternative la intervenția publică care să utilizeze resursele acționarilor, deținătorilor de obligațiuni și creditorilor chirografari pentru recapitalizarea intermediarilor bănci aflați în risc de eșec.
Această soluție a fost susținută și de The Economist care, în ianuarie 2010, a găzduit un articol: „From bail-out to bail-in” de către președintele unei bănci de investiții elvețiane de top și ofițerul său de risc în care descria un mecanism bazat pe timp- proceduri internaționale testate deja aplicate companiilor aeriene, sau anumitor companii industriale, legate de o continuitate operațională strictă în situații de dificultăți financiare grave. Această intervenție a evidențiat, pe de o parte, cea mai bună „eficiență” a intervenției în circumstanțe excepționale față de companiile financiare și bancare care operează pe piețe în schimbare rapidă și, pe de altă parte, avantajul întăririi disciplinei de piață asupra băncilor pentru a reduce potențialul risc sistemic. Cum s-ar fi schimbat soarta lui Lehmann Brothers în acel weekend din septembrie 2008, cu bail-in – au întrebat autorii la sfârșitul articolului?
Originea acestei soluții de salvare, care a apărut în zone și circumstanțe îndepărtate de realitățile bancare, financiare și juridice ale statelor individuale, constituie încă un exemplu clasic al modului în care, în ultimii ani, numeroase cazuri și configurații abstracte au căpătat o formă de reglementare obligatorie. , creând conflicte de reglementare previzibile și încălcări foarte probabile ale principiilor constituționale. Compatibilitatea constituțională reală a legislației privind cauțiunea internă nu poate decât să ridice numeroase îndoieli și în lumina presiunii exercitate de instituțiile comunitare la nivel legislativ care tinde să construiască un corpus-juris european și care creează adesea norme greu de compatibil cu sistemul juridic italian și probleme profunde între Comunitate. regulilor și principiilor constituționale. Căutarea unui echilibru, deși dinamic, între cerințele legislative comunitare și sistemul constituțional al țării noastre este încă de căutat. Procesul de adaptare a legislației italiene la reglementările UE este inevitabil, dar este cu atât mai necesară o evaluare eficientă a reglementărilor UE în raport cu principiile fundamentale pe care a fost modelat sistemul juridic al țării noastre.
În schimb, afectează activitatea foarte intensă a Curţii Constituţionale germane cu sediul la Karlsruhe să se pronunțe nu numai asupra aspectelor pur juridice și de reglementare, ci și asupra aspectelor de reglementare referitoare, de exemplu, a funcțiilor BCE în exercitarea managementului politicii monetare a UE. Ultima pronunțare a vizat programul de cumpărare a valorilor mobiliare ale țărilor în criză (OMT) lansat de BCE în 2012, respingând recursul prezentat de un grup de cetățeni. Un grup de cetățeni și asociații „eurosceptici”, inclusiv unii politicieni, apelaseră la judecătorii de la Karlsruhe, contestând legitimitatea programului elaborat de BCE.
Problema inițiativei de a ajunge la Curtea Constituțională și de a permite astfel controlul Directivei, rămâne așadar, în Italia, un punct central și deschis pentru a remedia eroarea de a fi transpus o legislație comunitară fără a se observa conflictul foarte probabil cu Constituția; la o examinare mai atentă, așadar, în ceea ce privește activitatea de verificare a legitimității constituționale a legilor există deja două Europe cu două viteze.
